Mobilier urban. Sau cum recunoastem orasele din Romania
În toamna anului trecut, primăria Municipiului Bucureşti lansa Programul de dezvoltare a capitalei.
La loc de cinste, era menţionat şi un studiu şi un proiect-pilot pentru mobilier urban. Se preconiza realizarea unor prototipuri pentru principalele elemente de mobilier urban – panouri de informare, staţii de transport în comun, puncte de difuzare a presei, modul grup sanitar, fântână, puncte de vânzare pentru flori, coşuri de gunoi, jardiniere, bănci, pergole, etc. – concepute diferenţiat, în funcţie de caracteristicile zonei şi în relaţie cu monumentele istorice şi de artă din vecinătate şi de gradul de saturare a spaţiului public în raport cu diferitele funcţiuni amplasate în diverse zone. Iniţial, s-a anunţat un concurs internaţional. Ulterior, Primarul Adriean Videanu a efectuat o vizită la Paris, unul dintre scopuri fiind acela de a contacta celebra firmă Décaux pentru achiziţionarea unor piese de mobilier urban.
În rândurile ce urmează, am invitat câţiva arhitecţi preocupaţi de această problemă să răspundă unor întrebări precum: ce rol joacă mobilierul urban în imaginea spaţiului public din România? De ce principii ar trebui să ţină cont elaborarea unui plan de modernizare a spaţiului public? Alte oraşe trebuie să constituie un model sau fiecare spaţiu are nevoie de o strategie proprie?
Dorin Ştefan, arhitect
civilizaţie occidentală=globalizare=mobilier urban/
civilizaţia occidentală s-a blaz(on)at/
mobilierul urban s-a binom(izat)/
civilizaţia occidentală s-a „emblematizat” atât de tare încât trebuie
să se recunoască imediat în exteriorul ei prin orice mijloace/
mobilierul urban s-a contopit cu reclama informaţională atât de tare încât a devenit binom mobilier urban advertising/
logica este simplă, vrei să fii occidental, porţi semnele occidentale/
în aceşti termeni, a vorbi despre bine sau rău, mie îmi place sau nu devine caduc /
civilizaţia occidentală se identifică după un anumit mobilier urban
pe care îl recunoşti mai degrabă după „ce spune” decât după „cum spune”/
chiar dacă suportul este designat mai mult sau mai puţin diferit, informaţia care însoţeste mobilierul urban este atât de puternică
încât se substituie formei/
de aici încolo totul este opţional, optimizal, oportunal.
Marius Marcu-Lapadat, arhitect
Spaţiul public urban este strâns legat de civilizaţia europeană. Am putea evoca aici agorele greceşti sau spaţiile din jurul catedralelor Evului Mediu. Cea de-a doua parte a secolului XX a adus câteva mutaţii care au contribuit la creşterea importanţei spaţiilor publice urbane. Mă gândesc la creşterea demografică, dublată de „democratizarea” turismului. La început, spaţiile publice urbane ale Europei occidentale au fost invadate de automobil, pentru ca apoi, începând din anii ’60, să înceapă o contraofensivă a pietonului, care a recâştigat tot mai mult loc în special în zonele istorice ale oraşelor. Astăzi, spaţiile publice interioare şi cele exterioare îşi exercită o influenţă reciprocă asupra configurării lor. De exemplu, spaţiile publice ale mallurilor devin adevărate pieţe „indoor”, cu fântânile, felinarele şi cafenelele lor. În acelaşi timp, imaginea spaţiilor publice exterioare se apropie tot mai mult de cea a saloanelor, aceasta şi datorită tot mai sofisticatelor dotări de mobilier urban. (Napoleon Bonaparte remarca, cu aproape 200 de ani în urmă, că piaţa San Marco e cel mai frumos salon al Europei). În realitatea lumii de astăzi, în care complexitatea activităţilor umane este aproape impresionantă (ex. sistemele de informaţii cu touch screen, bancomatele sau plata parcării prin SMS-uri transmise de pe telefoanele mobile), mobilierul urban este din ce în ce mai important.
În acest context, cred că este esenţial rolul mobilierului urban în definirea unui spaţiu public urban şi sunt profund mirat că niciun primar al Bucureştiului nu a utilizat acest instrument, măcar pentru a câştiga voturi, dacă nu de dragul locuitorilor. Baia Mare ar putea constitui un exemplu pentru capitală.
În ceea ce priveşte experienţa mobilierului urban pe plan internaţional, aş spune că în general acesta are o expresie contemporană, în acord cu tehnologiile pe care le utilizează şi cu acţiunile pe care le deserveşte. Dincolo de aceasta, există piese de mobilier urban amplasat în zonele istorice centrale, cu o istorie puternică, care sunt la rândul lor creatoare de identitate. Mă refer la cabinele telefonice din city-ul londonez, sau la refugiile de călători, cu o linie Art Nouveau din zona centrală a Bruxelles-ului (ce reuşesc să nu fie pastişe).
Într-un contract de proiectare pentru refugii de călători pe care l-am avut cu RATB-ul, am adoptat această abordare. O structură unică putea primi trei „pălării” diferite, în funcţie de zona în care urma să fie amplasată. Una plată pentru cartierele de blocuri noi, una cu secţiune triunghiulară pentru zonele de case tradiţionale şi una amintind de silueta cupolelor bisericilor bucureştene neobizantine.
Pentru Bucureşti, cea mai raţională soluţie mi s-ar fi părut achiziţionarea de mobilier urban de la un producător internaţional cu experienţă (până la urmă refugiul de călători proiectat de Norman Foster deserveşte cu succes atât călătorii din Paris, cât şi pe cei din Barcelona şi probabil şi din alte oraşe de care nu ştiu eu). În acelaşi timp, pentru zona istorică, cred că ar fi nevoie de o variantă „personalizată” pe care să nu o poţi asocia decât cu centrul Bucureştiului. Proiectarea ar putea face obiectul unui concurs sau ar putea fi încredinţată direct unui designer internaţional de succes. Varianta cu achiziţionarea de la un mare distribuitor de profil mi se pare a fi mai puţin spectaculoasă, dar, în acelaşi timp, mai puţin lipsită de riscuri. Să sperăm că o vom vedea finalizată cât mai curând. Să nu uităm că totul „este provizoriu” şi că orice variantă mai bună decât cea anterioară e de preferat uneia care ţinteşte perfecţiunea, dar se amână la infinit.
Ioana Tudora, arhitect
De la fântânile oraşelor antice până la firmele comerciale ce acopereau faţadele oraşelor încă din Evul Mediu şi la lămpile cu ulei, gaz sau electricitate, mobilierul urban, deşi concept relativ nou, a fost întotdeauna prezent în spaţiul urban: troiţe, bănci, kioscuri, indicatoare, numere, vespasiene… Circulaţia aduce bordurile, bornele, staţiile de autobuz, intrările de metrou. Turismul ne aduce panourile informaţionale şi planurile oraşelor, dar actorul principal al mobilierului urban rămâne publicitatea. Sunt, deci, lucruri vechi, născute dintr-o logică „vernaculară” a trăirii oraşului şi aduse la nivel de politică urbană în a doua jumătate a secolului XX, moment ce coincide şi cu „regularizarea” acestui mobilier. Un rol important în modificarea percepţiei pe care o avem asupra mobilierului urban îl deţine, evident, Jean-Claude Décaux, el putând fi considerat principalul actor ce a dus la actuala tipizare a acestor obiecte ale peisajului cotidian. Décaux îşi datorează succesul legăturii sistemice pe care a creat-o între publicitate şi mobilier căci, după „abribus”-ul său, aproape că nu mai putem imagina o staţie în care să un avem afişe (cu excepţia zonelor protejate în care publicitatea este cu desăvârşire interzisă). Această legătură sistemică dintre o familie de obiecte ce devin imagine-tip pentru oraş şi publicitate a permis şi succesul pe o scară atât de largă a lui Décaux, căci publicitatea şi banii aduşi de aceasta au făcut posibilă imaginarea unui mobilier urban care să nu mai reprezinte o responsabilitate a administraţiilor locale, ci să fie privit ca un serviciu public gestionat prin concesionare. Cu avantajele şi dezavantajele inerente.
Plecând de la aceste date minimale asupra mobilierului urban o să încerc să răspund la întrebările lansate de igloo. Rolul mobilierului urban este unul aparent clar – cel de a face oraşul mai confortabil. El a devenit însă şi instrument de „aseptizare” , fiind folosit de multe ori pentru a descuraja locuirea unor spaţii publice şi nu pentru a le face „prietenoase”: de la garduri şi bariere până la… bănci „anti-clochard”. Însă unul dintre rolurile centrale rămâne acela de a stăpâni şi regulariza furia publicitară.
Ce principii ar trebui să se găsească la baza concepţiei unui astfel de mobilier? În ce măsură oraşele româneşti au nevoie de o strategie proprie? Aceasta este o dezbatere extrem de lungă. Modelul ideal ar fi cel al unui mobilier care să răspundă în principal ideii de confort urban şi nu a celei de eficacitate publicitară, a unor obiecte cât mai personalizate care să se integreze cât mai bine peisajului fiecârui oraş şi fiecărui cartier al oraşului şi care să fie plăcute, funcţionale, uşor de întreţinut, moderne şi tradiţionale în acelaşi timp, discrete, dar nu monotone… şi bineînţeles ieftine. Evident, aceste cerinţe „minimale” şi „de bun-simţ” se dovedesc contradictorii. Iar exemplele reuşite sunt de toate felurile. De la atitudinea „eficientistă” a Bruxelles-ului, unde aproape tot mobilierul urban este Décaux, adică gratuit pentru oraş, identic peste tot şi discret, modular, eficace dar… funcţionând mai degrabă în interes privat decât public (şi a cărui omniprezenţă e subminată timid doar de către punctuale intervenţii vernaculare sau artistice) la oraşe precum Parisul, care dincolo de Guimard şi Décaux, ce uniformizează oraşul, găseşte încă posibilitatea de a personaliza cartierele, de a adapta mobilierul (chiar şi cel semnat şi tipizat de către Décaux) la arhitectură şi ambient. Cred că rămâne însă importantă ideea de specificitate. Coloanele Morris care erau simbolul Parisului sunt făcute astăzi de Décaux, dar rămân, în fond, coloane Morris, cabina de telefon roşie şi omnibusul etajat rămân simboluri londoneze, la New York, distribuitoarele de ziare rămân decorul tipic locului… Dacă mobilierul Décaux a devenit model pentru foarte multe ţări, totuşi Italia, Japonia sau fosta URSS reuşesc să construiască, prin intermediul mobilierului urban, imagini extrem de personalizate şi de specifice locurilor. Prin urmare, cred că putem imagina pentru Bucureşti, Iaşi, Orşova sau Sibiu obiecte care să facă parte din peisaj, să fie în „spiritul locului”. Aşa cum putem gândi că mobilierul din Drumul Taberei nu trebuie să fie acelaşi cu cel din Lipscănie sau din Mântuleasa. Mai ales că, deşi uităm, avem oraşe cu multe poveşti, cu ambianţe extrem de individualizate şi mai ales cu peisaje tipice şi de negăsit în altă parte. Până una-alta, sub imperiul banului, suntem pe cale a distruge tot ceea ce avem unic şi mai preţios, pâna una-alta, gândirea pe termen (foarte) scurt e pe cale de a distruge tot ce ar putea fi instituit ca valoare pe termen (foarte) lung. Şi o strategie optând pentru un mobilier urban ieftin şi depersonalizant, pentru un pseudo-Paris de împrumut sau un pseudo-New York de provincie se poate demonstra aproape la fel de devastant
pentru oraşele noastre ca şi demolările a ceea ce ne-a mai rămas din spiritul acestor locuri. O astfel de decizie nu aparţine unui primar şi ar trebui să aibă la bază analize multiple şi sensibile ale peisajelor noastre urbane. Apoi, designul…
Alexandru Beldiman, arhitect
Mobilierul urban este o componentă importantă a imaginii şi funcţionalităţii unui oraş. Nu cred că există oraş care să conteze astăzi în lumea civilizată şi care să nu aibă un mobilier urban atent studiat, fie el personalizat sau de serie. Acest lucru nu este valabil numai pentru marile capitale occidentale, ci şi pentru oraşe precum Lyon sau Rennes, care au făcut eforturi substanţiale pentru dobândirea unui look care să-i reprezinte.
După părerea mea – ca şi în arhitectură – designul mobilierului urban trebuie să ţină cont de momentul când este conceput şi realizat, adică să fie contemporan. Formulele retro nu mi se par soluţii; în cazuri speciale, atunci când arhitectura unui ansamblu este istorică şi valoroasă, trebuie făcut efortul unui dialog de tip post-modern, aceasta înseamnă pentru mine preluarea şi recompunerea din perspectivă contemporană a unor elemente deduse din arhitectura ansamblului. Acest mod de realizare a designului presupune un efort suplimentar, dar rezultatul va fi un mobilier personalizat, desigur mai scump, dar şi mai adecvat.
Exemplul altor oraşe poate fi valabil în măsura în care demersul acestora a dus la soluţii interesante, nu neapărat ca model al designului.
Ideal ar fi să poţi studia şi realiza pentru capitala României un mobilier urban personalizat, dar costă timp şi bani, iar… alegeri vom avea peste doi ani. Cum decizia va fi în primul rând una politică, trebuie să fim pregătiţi să acceptăm un model ready made. Ca arhitecţi, va trebui să-i convingem pe decidenţi că mobilierul trebuie să fie de cea mai bună calitate. Ceea ce am văzut în poligonul J.C. Decaux lângă Paris poate fi o soluţie, dar nu este singura. Avantajele unei astfel de soluţii sunt: scurtarea timpului până la punerea în operă şi preţul simţitor mai redus.
Revin, cred că mobilierul urban al Bucureştiului va trebui să fie altul decât cel al Timişoarei, al Clujului sau cel al Iaşiului, fiecare dintre aceste oraşe având o istorie suficient de bogată şi particulară încât să-şi genereze forme proprii de mobilier urban.
Cătălin Berescu, arhitect
Tema mobilierului urban este una relativ nouă, e foarte la modă şi lacomă, tinzând să acapareze absolut toate obiectele din spaţiul public: stâlpii de electricitate, staţiile de autobuz, coşurile de gunoi. Acestea constituie o serie de dotări tehnice şi funcţionale asupra cărora designerii se năpustesc cu poftă. Există un proces de subutilizare şi de respingere a acestor obiecte de mobilier urban, pentru că sunt o cale uşoară de a pune o marcă asupra unui loc. Un exemplu este staţia de autobuz european: perete de sticlă, panou publicitar etc. Aceeaşi staţie o vezi şi la Zagreb, şi la Dresda, şi la Timişoara, şi în Ferentari şi în centru. Este un exces şi nu e întâmplător că sunt supuse vandalismului. Poate că nu e nevoie de aşa mult mobilier urban până când nu se rezolvă restul problemelor. În momentul de faţă, abordarea urbaniştilor şi a arhitecţilor e oarecum „teroristă”. Până când nu se rezolvă structura urbană într-un mod rezonabil, genul acesta de detalii care vin înaintea marilor probleme e un fel de machiaj.
E o soluţie disperată de a arăta că eşti european, dar nu avem încotro, ne aliniem la această idee a locurilor bine echipate. O bună echipare nu pleacă însă de la mobilierul urban, ci de la un urbanism care ajută mai întâi la crearea locurilor. Distrugând oraşul prin dezvoltare necontrolată şi proastă administrare şi plantând apoi mobilier urban în locurile libere, nu te poţi aştepta ca oamenii să se bucure de acest lucru, iar aceste exerciţii de mobilier devin gratuite. În plus, dacă am avea forţă, ar trebui să facem un mobilier mai puţin european, ceea ce ar fi un semn de sănătate a designului românesc.
Din punctul meu de vedere, nu este bine că se apelează la distribuitori internaţionali, din cauza uniformizării teribile de care vorbeam. De la Lyon la Galaţi va fi aceeaşi staţie de autobuz, cu mici variaţii. Centrele istorice vor ajunge să fie toate mobilate la fel. Vom avea pe Lipscani aceleaşi lămpi care sunt pe malul Vltavei. Acest lucru se întâmplă deoarece există doi-trei distribuitori de profil care vor câştiga licitaţiile şi care vor aduce aceleaşi capace de canal peste tot. Mobilierul urban e un exerciţiu de poftă a detaliului, nu o problemă rezolvată prin intermediul unei firme care să aducă aceleaşi obiecte în toate oraşele.
Dan Marin, arhitect
Mobilierul urban este o componentă importantă a imaginii urbane, concept total neglijat în Bucureşti – ca şi în multe alte oraşe ale României – şi care se referă la modul cum este formalizat şi întreţinut spaţiul public, de la bordura trotuarelor până la faţadele clădirilor. Din păcate, la noi, date fiind, pe de o parte fragilitatea tradiţiei de locuire urbană, pe de altă parte, incapacitatea administrativă de a gestiona problemele oraşului, în toată complexitatea lor, imaginea oraşului este înţeleasă de cele mai multe ori ca o problemă strict gospodărească, în care bunele intenţii şi voluntarismul înlocuiesc competenţa specializată. Aşa apar pavajele din „marmurici”, gărduleţele din oţel-beton sau copacii vopsiţi cu var.
Cred că termenul de „modernizare” relativ la oraş este abuziv folosit, ajungând într-o stare de promiscuitate semantică; el se aplică prea uşor, în orice situaţie, de la închiderea inelului de circulaţie, până la înlocuirea geamurilor simple cu termopan. În mod implicit, „modernizare” a ajuns să însemne că vechiul este prost, iar noul este bun, ceea ce este complet fals. În cazul mobilierului urban, de exemplu, vechile borduri de granit ale Bucureştiului sunt mult superioare, atât ca imagine, cât şi ca rezistenţă, în raport cu noile borduri din beton; după cum, vechiul chioşc de ziare de la colţul Grădinii Cişmigiu este la fel de interesant – în zonele istorice ale oraşului – ca şi un obiect contemporan foarte bine făcut. Ca principiu general, cred că ar trebui să existe un număr limitat de tipuri şi modele de mobilier urban, distribuite cu multă parcimonie. De la băncuţe până la panouri de afişaj exterior, ele ar trebui să aparţină exclusiv municipalităţii, care le concesionează operatorilor. Altfel nu vom scăpa niciodată de haosul vizual care a desfigurat centrul Bucureştiului.
Există în Europa multe exemple bune care pot fi oricând aplicate, ad-litteram sau în formule adaptate inteligent. Singura problemă este aceea a voinţei administraţiei de a face ceva concret, de a fi consecventă în timp şi de a apela constant la profesionişti adevăraţi.
Nu cred că mai avem ce strategie „originală” să inventăm, pentru că suntem mult rămaşi în urmă: când Haussmann crea Parisul celui de-al doilea imperiu, în centrul Bucureştiului păşteau vacile.
Pentru a încuraja designerii locali, ar fi bine să încercăm să creăm o linie proprie de obiecte. Problema este însă că, în condiţiile unei producţii industriale, din punct de vedere economic şi tehnic soluţia este pentru moment nerealistă. Din acest motiv, deşi ar fi interesantă prima variantă, eu optez pentru achiziţionarea unor produse bine făcute din exterior, chiar dacă ele mai sunt folosite şi în alte capitale. În viitor, în măsura în care lucrurile vor evolua, vom putea recurge şi la o concepţie/producţie proprie.