Muzeul Guggenheim din Bilbao
Când a lansat concursul pentru noul muzeu din Bilbao, Thomas Krens, directorul Fundaţiei Solomon R. Guggenheim, a formulat foarte clar tema: o clădire care să revoluţioneze şi să dinamizeze spaţiul urban aşa cum au reuşit Opera din Sydney şi Centrul Pompidou din Paris.
Numărându-se printre cei trei arhitecţi selectaţi, alături de Arata Isozaki şi Coop Himmelblau, Frank Gehry a propus mai întâi un sit, locul pe care se afla o veche uzină, la intersecţia râului Nervión cu autostrada, la marginea oraşului vechi şi aproape de portul industrial, şi apoi un proiect impresionant care, deşi şochează prin înfăţişare, este perfect integrat în ţesutul urban.
Fără îndoială, Muzeul Guggenheim din Bilbao, inaugurat în 1997, este una dintre cele mai spectaculoase clădiri semnate de Frank Gehry. Experienţa acumulată în anii ’70-’90, studiul formelor şi al structurilor complexe, exuberanţa estetică a arhitecturii şi experimentalismul care l-au ţinut mult timp departe de proiectele de amploare, toate au fost fructificate la maximum în această uriaşă sculptură din titan.
Structura concepută de arhitect pentru vechiul oraş industrial din Ţara Bascilor, aflat în derivă în anii ’90, are o suprafaţă de 24 000 de metri pătraţi dintre care 16 000 sunt în exclusivitate destinaţi manifestărilor expoziţionale şi sunt repartizaţi pe trei nivele ce gravitează în jurul atrium-ului central. Formele disparate ce compun clădirea şi dezvăluie un dialog complex, strălucitoare şi aproape halucinante în lumina soarelui, au putut fi modelate cu ajutorul programului CATIA, dezvoltat de către Dassault Aviation din Franţa şi preluat de Gehry pentru proiectarea arhitecturală. Nu numai că acest program a permis echipei de arhitecţi din biroul lui Gehry să inoveze formal şi structural, ci a avut un impact semnificativ şi asupra bugetului, reuşind să aproximeze eficient necesarul de materiale.
Dincolo de forma fascinantă, când organică, când abstractă, traversată ingenios de vechiul pod al portului, la interior muzeul se dezvăluie mai degrabă raţional. Atrium-ul de 55 de metri înălţime se află în centrul clădirii, iar în jurul său se grupează pe mai multe nivele cele 19 galerii, dintre care 10 sunt săli simple şi albe de diverse dimensiuni, spaţii devenite standard pentru muzeele de artă contemporană şi modernă. Acestora din urmă li se adaugă nişte spaţii mai dramatice, uşor elongate, destinate expoziţiilor temporare, şi şapte galerii cu o configuraţie spaţială unică, pentru artiştii în viaţă selectaţi de Fundaţia Guggenheim. Se detaşează spaţiul expoziţional central, eliberat de orice structuri de susţinere şi rezistenţă, deşi are 130 de metri lungime şi 30 de metri adâncime.
Între „pielea” de titan a clădirii şi sălile de expoziţie se interpune un soi de şarpantă din oţel, un element care mediază şi subliniază în acelaşi timp paradoxul pe care acest proiect reuşeşte să-l pună în evidenţă: barocul stă alături de funcţionalism.
Vizitând oraşul şi apoi muzeul un lucru devine clar: operele de artă expuse sunt umbrite de opera uriaşă semnată chiar de către arhitect. Silueta acoperită cu „solzi” de titan, care vor îmbătrâni în timp şi-şi vor schimba uşor cromatica, acaparează privirea şi interesul vizitatorilor şi li se întipăreşte în minte. În plus, muzeul reuşeşte să stabilească o relaţie specială cu oraşul. Perfect adaptat sitului, deşi depăşeşte ca dimensiune clădirile învecinate, nu devine un turn, iar la interior, se deschide continuu către peisajul urban, fiecare palier, fiecare culoar şi fiecare terasă oferind panorame şi perspective inedite.
La momentul inaugurării sale din 1997, muzeul semnat de Frank Gehry nu numai că a revoluţionat arhitectura, deschizând calea către un nou tip de proiectare, dar mai ales a pus în discuţie muzeul ca program arhitectural. În esenţă, proiectul lui Gehry respectă cerinţele clasice, de bază, ale unui spaţiu muzeal: mari spaţii goale cu suprafeţe generoase de expunere; un sistem de iluminare (naturală şi artificială) care să pună în valoare operele; anexe, birouri administrative, spaţii de rezervă, câteva ateliere; locuri de relaxare pentru vizitatori – un hol de primire, un restaurant, un magazin. Şi totuşi, le depăşeşte cu mult: clădirea muzeului se aşază cu o asemenea naturaleţe în ţesutul oraşului încât devine ea însăşi un exponat (considerat de unii la fel de gratuit ca multe dintre lucrările artei contemporane). Ca şi Frank Lloyd Wright cu Muzeul Guggenheim din New York, Gehry a creat un mediu ambiental care afectează modul în care arta este expusă şi care schimbă însuşi modul în care artiştii creează. Din 1997, mulţi artişti au conceput lucrări special pentru acest spaţiu, precum uriaşul căţel al lui Jeff Koons care păzeşte intrarea în muzeu sau giganticul fluturaş de badminton realizat de Claes Oldenburg, prietenul lui Gehry, şi amplasat chiar în atrium.
La acuzaţiile de subminare a operelor expuse prin amploarea şi ineditul arhitecturii, Gehry, un apropiat al artiştilor, a răspuns dezinvolt: „Artiştii îmi spun că s-au săturat de containere care să adăpostească lucrări de artă. Vor ca operele lor să fie expuse într-o clădire importantă, un pol de interes într-un oraş“. Iar Gehry asta a reuşit, ba mai mult, a salvat de la anonimat un oraş cu un potenţial deosebit: numărul de 500 000 de vizitatori pe an estimat iniţial a fost rapid depăşit, ajungându-se la cifra de 850 000, iar în numai trei ani costurile de construcţie au fost integral recuperate.