Muzeul Iberê Camargo. Porto Alegre, Brazilia
În mai 2008 anunţam în revistă deschiderea unui nou centru muzeal în Brazilia, un proiect premiat în 2002 la Bienala de la Veneţia cu Leul de Aur, realizat de arhitectul portughez Álvaro Siza. Şi iată, după aproape şase ani de şantier în Porto Alegre, marea inaugurare a avut loc la începutul lunii iunie a aceluiaşi an: în prezenţa Preşedintelui Braziliei şi a administraţiei locale, Siza a prezentat sediul Fundaţiei Ibere Camargo, o clădire neobişnuită din beton alb, care acaparează împrejurimile fără a le minimaliza şi răspunde cerinţelor structurale ale unui astfel de spaţiu într-un mod cu totul original.
În momentul în care s-a lansat iniţiativa unui concurs internaţional pentru o clădire care să adăpostească lucrările pictorului brazilian Iberê Camargo, decedat în 1994, aceasta a fost susţinută atât de familia artistului, cât şi de administraţia locală care a donat terenul din apropierea şoselei Padre Cacique, în Porto Alegre, un oraş de peste un milion de locuitori în sudul extrem al Braziliei. Situl propus a fost unul dificil, un triunghi destul de mic şi strâmt, înconjurat de stânci de 25 de metri înălţime, dar oferind o privelişte extraordinară asupra râului Guaíba, cu uriaşa sa întindere de apă, specifică Americii de Sud.
Álvaro Siza a construit foarte rar în afara Europei, iar în ultima perioadă a încercat să evite călătoriile lungi şi istovitoare prilejuite de supravegherea şi verificarea şantierelor la distanţă (se numără printre arhitecţii care „simt” materialitatea unei clădiri, care stau şi discută cu muncitorii şi sunt atenţi la finalizarea oricărui detaliu). De Brazilia este însă legat emoţional – bunicul său a fost un cunoscut fotograf brazilian al începutului de secol XX, iar tatăl său, de profesie inginer, s-a născut în Brazilia şi abia mai târziu a ajuns în Portugalia –, iar provocarea de a construi pe aceste pământuri a fost cu atât mai mare.
Siza a mărturisit într-o discuţie cu un jurnalist din New York că atunci când a ajuns prima dată în Brazilia, acum 20 de ani, s-a simţit exact ca în Portugalia, doar că mult mai liber şi pătruns de o atmosferă tropicală. Această libertate o regăsim uşor în exuberanţa sculpturală a noului muzeu Iberê Camargo, deja un reper al arhitecturii contemporane.
Respectând tema concursului, Siza a inclus în programul muzeal spaţii de expunere, spaţii de depozitare, o bibliotecă şi o video-bibliotecă, o librărie, o cafenea, un mic auditorium, dar şi spaţii administrative şi ateliere pentru artişti. În consecinţă, clădirea a fost dezvoltată pe verticală, volumul principal fiind „săpat” în stânca acoperită de vegetaţie. Forma propriu-zisă a clădirii „mimează” înclinaţiile pantelor din apropiere şi rezolvă printr-o distribuţie coerentă a spaţiilor problema parcării, extrem de importantă pe un lot atât de strâmt, situat în imediata vecinătate a unei artere aglomerate.
Liniile sculpturale ale clădirii, „braţele” de tranzit ce înconjoară corpul central, modul în care lumina pătrunde prin ferestrele de mici dimensiuni, dar care oferă o panoramă impresionantă asupra peisajului brazilian, atriumul central (un citat la adresa Muzeului Guggenheim din New York, semnat de Frank Lloyd Wright) atrag privirea oricărui vizitator, situaţie ce i-a adus lui Siza acuze că a neglijat operele de artă în favoarea spectaculozităţii muzeului. În realitate, acestea se aşază cu generozitate în spaţiile de expunere, valoarea lor artistică fiind potenţată de calitatea luminii şi a traseului muzeal. Spaţiile de expunere permanente şi temporare nu sunt separate, lucru ce oferă o flexibilitate destul de mare în organizarea evenimentelor. De asemenea, holurile centrale de pe fiecare nivel pot fi deschise către atrium sau separate prin panouri mobile de patru metri înălţime. Muzeul poate fi parcurs de către vizitatori explorând sistemul de rampe care se dezvoltă în atriumul intern şi în „braţele” exterioare sau apelând direct la cele două lifturi şi la cele două rânduri de scări.
La fiecare vizită pe şantier, Siza s-a declarat foarte mulţumit de grija şi atenţia cu care s-a ridicat clădirea, respectând toate detaliile cerute de proiectare. La rândul său, a supravegheat cu atenţie finisajele; există chiar o mărturie conform căreia ar fi stat mai mult de o jumătate de oră cu un muncitor pentru a hotărî amplasarea unei lumini la interior. Sunt amănunte care adâncesc convingerea că avem de-a face cu un proiect de o calitate deosebită, original în concept şi în formă, a cărui senzualitate – bine ancorată în universul brazilian – contrastează cu răceala şi minimalismul multor spaţii muzeale contemporane.