Muzeul Reina Sofia din Madrid
Dacă există un „arhitect al zilei” în Spania, atunci acesta este Jean Nouvel. La scurt timp după inaugurarea spectaculosului turn Agbar, ce domină cu silueta sa falică multicoloră cartierele cosmopolitei Barcelone, a urmat corpul nou al Muzeului Reina Sofia din Madrid.
Dacă pentru celebrul oraş catalan gesturile îndrăzneţe sunt un lucru obişnuit, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Madridul. Mereu conservatoare, capitala Spaniei s-a hotărât cu greu să atribuie o comandă publică unui arhitect străin, aducând astfel la viaţă un ţesut urban poate prea îmbătrânit.
În urma creşterii semnificative a numărului de vizitatori (între 1994 şi 2004, numărul s-a dublat, ajungând la 1,45 milioane anual) şi a nevoii pregnante de spaţiu pentru expunere şi pentru activităţi adiacente, Muzeul Naţional de Artă Reina Sofia a decis organizarea unui concurs prin care a fost desemnat arhitectul ce urma să realizeze extinderea sediului deja existent. Dintr-o scurtă listă de 12 arhitecţi, ce îi includea pe Zaha Hadid, David Chipperfield, Tadao Ando şi pe Dominique Perrault, a fost ales francezul Jean Nouvel, ale cărui controversate proiecte au devenit deja celebre în toată lumea.
Cu acoperişul său „plutitor”, aproape organic, şi cu interioarele de un roşu aprins, clădirea lui Jean Nouvel se distinge sub soarele arzător al Madridului. Noul complex ocupă un spaţiu nu foarte generos în partea de sud-vest a vechii clădiri, o poziţie urbană mai degrabă ingrată. Cu atât mai mult s-a dovedit inspirată decizia arhitectului francez de a se concentra pe spaţiul propriu-zis al muzeului, îndreptând întregul proiect către interior. De altfel, unul dintre principiile declarate ale lui Jean Nouvel în ceea ce priveşte acest proiect a fost acela că noua clădire trebuie să stea în umbra vechiului muzeu, care va rămâne dominant şi va fi pus în valoare. „Inserarea unei mostre de arhitectură contemporană într-un sit mai vechi nu este niciodată complet finalizată, nu-şi atinge scopul dacă nu determină re-evaluarea arhitecturii înconjurătoare şi, în acelaşi timp, dacă nu reuşeşte să-şi dobândească propria valoare în contextul în care a fost creată.”
Pentru a înţelege corect demersul arhitectural al lui Jean Nouvel, este indicat să descriem pe scurt istoria clădirii ce astăzi adăposteşte colecţia de artă modernă (printre lucrările importante de artă aflându-se şi celebra „Guernica” a lui Picasso).
Construită în 1796 de arhitectul italian Francesco Sabatini, impozantul sediu cubic al muzeului de astăzi a fost la origine un spital general, de mari dimensiuni, reprezentând doar unul dintre gesturile îndrăzneţe întreprinse de Charles III pentru a conferi Madridului o înfăţişare comparabilă cu a celorlalte capitale europene. În secolul XIX, edificiul lui Sabatini a primit mai multe completări (câteva extensii, un etaj în plus) care au distrus armonia proporţiilor sale de origine şi n-au făcut decât să accentueze contrastul între severitatea liniei clădirii şi împrejurimile sale urbane. Plecând de la acest dialog imposibil între uriaşa construcţie de granit şi clădirile mai mici ce o înconjoară, în secolul XX s-a luat hotărârea de a deveni muzeu de artă contemporană. După reabilitarea realizată în anii ’80 de Antonio Fernandez Alba, a urmat, în 1991, intervenţia echipei Vasquez de Castro şi Iniguez de Onzono, care au adăugat trei turnuri exterioare din sticlă, adăpostind ascensoare de mari dimensiuni, iar la sfârşitul anului 2000 i-a venit rândul lui Jean Nouvel să completeze această structură impresionantă.
Într-un cartier ce simte lipsa spaţiilor publice nu e de mirare că un mare succes al proiectului lui Jean Nouvel a fost considerat atriumul acoperit. Noi spaţii de expunere, o bibliotecă, un auditorium şi un restaurant sunt dispuse inspirat în jurul impozantei grădini interioare şi sunt unite prin silueta plutitoare a acoperişului.