n(econvenţiona)l

Într-un interviu, arhitecţii NL afirmau că sunt interesaţi de „potenţialul încă neexploatat al lucrurilor comune”. Lucruri comune? O parcare, o stradă, un container de transport naval, un punct termic…

Text: Ioana Păunescu
Foto: © NL Architects, Bas Princen, Luuk Kramer, Jeroen Musch, Hans van Leeuwen

Despre Mandarina Duck n-ar mai fi de spus nimic nou: este, în mod clar, unul dintre cele mai mari succese de design contemporan, datorat atât NL Architects, cât şi Droog Design, care a produs o parte din elementele de display. Magazinul parizian este însă un bun punct de plecare în prezentarea biroului de arhitectură, pentru că acest subiect a fost hipermediatizat dintr-un singur motiv: amenajarea tratează într-un mod ironic şi neaşteptat cele mai banale obiecte uzuale (rafturi, umeraşe etc.), folosindu-se tot de cele mai banale materiale, iar rezultatul are un impact vizual mult mai puternic decât o amenajare preţioasă. NL are o tradiţie legată nu neapărat de folosirea materialelor în sine, adică de metodă, cât de gândire, adică de tratarea diferită a banalului, a cotidianului. Banalul arhitectural este, de altfel, sinonim cu junk-ul arhitectural, aşa că îi putem considera pe NL un fel de nettoyeur-i ai zonelor ambigue, periferice, murdare sau, pur şi simplu, părăsite ale oraşelor.

Pieter Bannenberg, Walter van Dijk, Kamiel Klaasse şi Mark Linnemann, cei patru asociaţi care formează, oficial din 1997, echipa biroului NL Architects, au început să lucreze încă din 1990, din perioada studenţiei. Rezidenţi în Amsterdam, dar studiind la Delft, cei patru au avut din plin ocazia să se familiarizeze, o dată cu anii de navetă între cele două oraşe, cu „estetica“ suburbiilor, a autostrăzilor, a zonelor industriale, mai pe scurt cu acele zone ale metropolelor care nu vor apărea niciodată în reviste de arhitectură la capitolul proiect, concept, premiu etc. Paradoxurile suburbiilor au devenit pentru ei punctul de plecare pentru discursuri complexe, care implică strategii urbanistice, ecologie şi anchetă socială, discursuri traduse nu neapărat numai în obiect de arhitectură, ci şi în billboard-uri comerciale (în special cele realizate pentru N.A.P., dezbatere publică privind viitorul oraşului Amsterdam, care cuprindea problema parcărilor, a distrugerii zonei Bijlmermeer etc.). Revenind la arhitectură, punctul de plecare al fiecărui proiect NL este întotdeauna o disfuncţie a oraşului, o stradă prea largă care ocupă excesiv spaţiul verde, o suburbie fără funcţiuni publice, o parcare mult prea mare şi costisitoare (pentru care, de altfel, s-a găsit soluţia, şi anume sponsorul Mazda: maşinile sunt aliniate conform unui desen de mari dimensiuni, care reprezintă sigla firmei, iar utilizatorii parcării primesc în schimb 4 euro), o clădire industrială absolut necesară, dar care ocupă spaţiul public… Răspunsul la fiecare dintre aceste probleme este mai mult decât o arhitectură politically correct. Este un nou scenariu social.

„WOS 8” este un Warmte Overdracht Station (punct termic) în cea mai nouă extindere a Utrechtului, oraşul Leidsche Rijn (din cadrul planului urbanistic de dezvoltare „Vinex”, plan implementat la scară naţională încă din anii ‘90). WOS 8 preia apa unei centrale care se vărsa iniţial în canalul Amsterdam-Rin, folosind-o pentru a furniza căldură şi apă caldă pentru aproximativ 11 000 de viitoare locuinţe. În funcţiune încă din 1998, punctul termic a fost amplasat într-o zonă neutră (un peisaj tipic olandez, cu mori în depărtare, păşuni şi câţiva copaci). În câţiva ani însă, atunci când oraşul se va extinde şi în această zonă de ferme, construcţia va deveni parte a spaţiului public. În acest fel, iniţiativa demnă de laudă a reciclării energiei s-ar transforma într-o apariţie nefastă în peisajul idilic al noii suburbii.

WOS 8 este vizitat de doar trei ori pe zi de către personalul care verifică instalaţiile; în afară de acest aspect strict funcţional, punctul termic nu ar avea cum să suscite vreun interes public de orice fel, poate doar pentru pasionaţii de graffitti. Motiv pentru care proprietarul şi „clienţii din umbră” (responsabilii proiectului de urbanism) au dorit să transforme exteriorul clădirii, astfel încât aceasta să poată fi integrată într-o zonă urbană cu parcuri, magazine etc. NL Architects a îmbrăcat respectivul cub într-o membrană poliuretanică (material hidroizolant, nepoluant şi uşor de aplicat), înveliş peste care a aplicat diferite „funcţiuni”, de ordin mai mult sau mai puţin estetic. Astfel încât WOS 8 serveşte antrenamentelor de căţărat (sport care, culmea, are mare succes în Olanda) datorită unor profilaturi ale faţadei, adăposteşte cuiburi de păsări (pe latura sudică) sau este pur şi simplu loc de contemplare (architecţii au realizat un traseu special şi spectaculos al apei de ploaie care se scurge pe toată suprafaţa clădirii, ca o cascadă). Cât despre simboluri, să amintim doar de vizorul pus invers (prin care se vede, din afară, interiorul) şi de mesajul formelor pentru căţărat (privit frontal, ansamblul acestor forme are ca traducere în Braille „faţada oarbă”).

Studiul „Loop-the-Loop” investighează „capacităţile containerelor metalice pentru transport naval de a fi elemente de display.” Ieftine, rezistente şi foarte colorate, ele au fost subiectul unei competiţii la care NL a participat anul trecut. Articulând mai multe asemenea containere în diverse unghiuri, arhitecţii au realizat o configuraţie modulară care poate fi prelungită la nesfârşit, de unde şi numele (loop este un termen folosit pentru un modul de grafică video sau muzică, de câteva secunde, care se poate repeta la infinit, fără să-i simţim un început şi un sfârşit) şi care poate deveni cafenea, teatru, auditorium, expoziţie, punct de informare, pasarelă, scară, casă…

Proiectele ample ale NL implică în general lotizări; în cazul proiectului „Roof Road” (2001), NL încearcă să rezolve problema spaţiilor de parcare şi a străzilor, care ocupă, conform planului de urbanism VINEX, cam 37% din suprafaţa terenului, în detrimentul grădinilor şi a spaţiilor verzi. Cele 210 locuinţe unifamiliale înşiruite (tipologie tradiţional olandeză, extrem de apreciată şi folosită chiar şi atunci când loturile ar permite alte rezolvări), proiectate pentru zona Leidschenveen, în apropiere de Haga, au strada şi parcările pe acoperiş, terenul dintre case fiind exclusiv pietonal şi verde. Deşi studiul nu are încă o finalitate palpabilă, cu toate că intenţia a fost extrem de apreciată, el a ajuns să ridice în mod serios problema standardelor de locuire propuse de VINEX (dacă ar fi să facem referire la statistici, planul urbanistic mai sus-amintit propune olandezilor să locuiască încojuraţi în proporţie de 55% de asfalt, sau chiar să renunţe la ideea unei case cu curte, tot în favoarea străzii).

În acelaşi spirit al folosirii eficiente a terenului se înscrie şi „Funen”, un ansamblu de zece construcţii din cadrul planului de urbanism „Het Funen/Hidden Delights”, al Architecten Cie, care vizează un sit între centrul istoric şi zona portului, în estul Amsterdamului. Este vorba de 16 blocuri de mici dimensiuni amplasate în spatele unui „zid“ uriaş care cuprinde 300 de apartamente şi spaţii de birouri. Blocurile, protejate de trafic datorită acestui zid şi amplasate chiar în mijlocul unui parc, au o structură similară, dată de o reţea ortogonală modulată; accesul se face chiar prin mijlocul fiecărui bloc (de unde şi fanta din acoperiş), tot acolo fiind dispuse şi zonele de servicii ale fiecărui apartament.

Ca volumetrie, reţeaua iniţială a fost deformată astfel încât înălţimea fiecărei construcţii variază între 5 şi 15 m, dar apartamentele au o suprafaţă sensibil egală (între 120 şi 160 de metri pătraţi).

NL au abordat şi alte tipuri de funcţiuni: „Sport Palesis” din oraşul Dordrecht, construcţie de mari dimensiuni din cadrul unui proiect de urbanism al biroului de arhitectură West 8, proiect care cuprinde instituţii de învăţământ (semnate Herzberger, Mecanoo, DKV şi SeARCH) pentru aproximativ 10 000 de studenţi, precum şi „Basket Bar”, o cafenea care include, pe lângă mesele propriu-zise, mai multe scenografii pentru posibile scenarii sociale.

„Basket Bar“ face parte din campusul Universităţii din Utrecht, campus care s-a transformat, graţie proiectului urbanistic al OMA, dintr-un spaţiu monofuncţional într-o zonă plină de „programe”. Cafeneaua este amplasată în vecinătarea Educatorium-ului şi a bibliotecii, chiar sub corpul Van Unnik, masivul „logo”, înalt de 80 de metri, al Universităţii. Un loc strategic ales, punctul de întâlnire al tuturor traseelor sociale ale campusului, chiar la baza celui mai emblematic obiect de arhitectură al ansamblului (pe lângă dimensiunile ieşite din scară ale clădirii, Van Unnik mai are o caracteristică interesantă: este construit în sistemul Jack Block, ceea ce presupune realizarea la sol a ultimului plaşeu şi ridicarea lui ulterioară, pentru a construi, tot la sol, planşeul imediat următor. Ultima etapă a construcţiei a presupus ridicarea tuturor celor 21 de niveluri pentru construirea parterului). Sub acest mastodont, „Basket Bar“ este pe jumătate scufundat sub cota zero, astfel încât se intră la nivelul tejghelei de bar. Cafeneaua e împărţită funcţional în Book Bar (chiar lângă bibliotecă), Out Lounge (o terasă adăpostită de un perete curb înalt de peste un metru), „piscină portocalie” (un miniamfiteatru aflat sub nivelul solului) şi terenul de joc propriu-zis, chiar terasa cafenelei, loc vizibil din orice parte a campusului, ales special pentru a pune în valoare latura show off a acestei activităţi sportive.