NIO/opt povestiri
Născut în 1959, Maurice Nio şi-a terminat studiile de arhitectură la Delft, în 1988, a fondat apoi NOX Architects, o firmă care se ocupa de arhitectură şi media, lucrând însă, în acelaşi timp (1991-1996), şi pentru BDG Architects and Engineers. După colaborarea cu VHP urban developers – architects – landscape architects, înfiinţează, împreună cu Joan Almekinders, propria companie, NIO Architects, în 2000. Maurice Nio este interesat şi de producţie video, design de carte şi publicistică.
„Obiectul este punctul de plecare al existenţei umane. Tot ceea ce producem, chiar dacă e vorba despre un scaun, o pictură sau o maşină, are o anumită voinţă lăuntrică, o sursă invizibilă de energie care aşteaptă să fie transmisă unei persoane. În principiu, orice lucru poate funcţiona ca scânteie pentru o existenţă, chiar dacă universul nostru constă dintr-o cantitate fabuloasă de obiecte, semne şi informaţii. Există totuşi unele lucruri care funcţionează mai intens decât altele; lucruri care nu pot fi exprimate în valoarea de cumpărare, ci în termeni mai greu de decodificat; lucruri cu caracteristici aparte, care nu pot fi duplicate, schimbate, reproduse sau convertite dintr-un sistem în altul. Lucruri, mai concis spus, singulare.”
Teoria îi aparţine arhitectului olandez Maurice Nio, eseul fiind inclus în “Unseen I Slipped Away”, un fel de „culegere” de impresii despre câteva dintre proiectele firmei (detalii de execuţie, convorbiri şi faxuri către beneficiari, idei şi tot felul de alte amănunte care definesc proiectele ca pe nişte chestiuni foarte personale, în spiritul afirmaţiilor de mai sus). Obsesia detaliului nu este o temă nouă pentru un arhitect, în cazul de faţă însă este dusă până la nivel de mission statement. Având în vedere că detaliile sunt cele care dau naştere „obiectelor singulare” („găsit, cumpărat sau construit, obiectul singular are un secret vizibil sub forma unei mărci sau a unui cod, sub forma unei caracteristici mai mult sau mai puţin banale, care nu poate fi însă descrisă în termeni universal valabili; codul este tradus prin detalii, care-l fac vizibil şi-l ascund apoi imediat la loc”), portofoliul Nio este plin de astfel de amănunte, unele mai voalate, altele zgomotoase şi baroce.
Un obiect gigantic, fantastic, născut parcă din neant, se află la intrarea în tunelul Pijnacker – ”Touch of Evil“ pe numele lui. Totul arată şi mai ciudat în comparaţie cu restul peisajului: ceilalţi pereţi de beton, asfaltul, piatra de pavaj, gardurile, luminile, toate sunt perfect aliniate cu benzile pentru maşini şi biciclete. Singura extravaganţă rămâne forma roşie-portocalie. Nu e artă, deşi a fost realizată prin aceleaşi tehnici; nu seamănă cu o formă recognoscibilă, deci nu a fost inventată pentru a exprima vreo experienţă personală. Din contră, parcă ar vrea să facă vizibilă o formă de viaţă individuală într-un tunel care stă tocmai sub semnul anonimatului. Iată cum, printr-o experienţă cu neputinţă de măsurat, asimetrică şi dezorientată, un tunel poate deveni mai mult decât o conexiune funcţională dintre două zone. Un tunel pe care oricum nimeni nu-l va înţelege, chiar dacă va trece zilnic prin el, pentru tot restul vieţii.
Cele 12 locuinţe unifamiliale ce poartă numele de „Cyclops“ au fost construite într-o zonă exclusiv rezidenţială din Hilversum, luând forma unei membrane de izolare fonică a unei străzi secundare. În ciuda sitului inospitalier şi a scepticismului iniţial al clienţilor, design-ul futuristic (dacă nu chiar fantastic) al caselor a atras cumpărători cu mult timp înainte ca ele să fie date în folosinţă. Punctul de plecare al planului de urbanism pentru Diependaal a fost crearea unui ecran de construcţii care să aducă zgomotul traficului la limite acceptabile. Situl avea însă nenumărate dezavantaje, printre care lipsa luminii naturale pe faţadele din spate ale caselor şi absenţa grădinilor. Din acest motiv, Nio şi asociaţii săi au venit cu nenumărate soluţii atipice, printre care şi aceea de a scoate living-ul în consolă, la primul nivel al caselor, pentru a-l putea ilumina natural.
Datorită formei şi finisajelor, ansamblul neo-modernist are un aspect destul de straniu; deşi programul în sine este similar cu conceptul suburbiilor americane şi, teoretic, ne-am aştepta să găsim aici o replică a locurilor liniştite şi fericite cu care ne-am obişnuit din filmele hollywoodiene, rezultatul final este cu totul neaşteptat.
După ce firmele aviTwente şi RegioTwente din Hengelo, Olanda, au fuzionat în anul 2000, a devenit evidentă nevoia de mărire a spaţiilor de office din clădirea iniţială, care nu suferise nici o schimbare din 1997, de când fusese dată în folosinţă. Această extindere a oferit şi posibilitatea de a unifica spaţiile de birouri cu construcţia principală şi cu zona industrială, ceea ce ducea şi la diminuarea barierei psihologice dintre cele două categorii de angajaţi, cei la costum şi cei în salopete. Cu un design diferit faţă de clădirea iniţială, noua apariţie a primit şi un cu totul alt fel de finisaj. Comparată cu expresiva construcţie iniţială, zona de office realizată de Nio Architects este destul de plată şi bidimensională. Punctul de plecare al conceptului arhitectural a fost chiar o linie: culoarul pe marginile căruia alternează, stânga-dreapta, birouri. Linia porneşte de pe acoperişul clădirii vechi de birouri şi coboară până la primul nivel, pentru a urca apoi până la 7,2 metri, la nivelul uzinelor şi al camerelor de comandă. Şi faţada are un aspect plat; în contrast cu verdele metalic al clădirii iniţiale, cea nouă a fost finisată cu panouri albe. Poate că din această cauză mica extindere iese mai mult în evidenţă decât construcţia pe care s-a lipit, o formă sinuoasă care încearcă să pătrundă în hăul industrial, precum un mic David alb ce încearcă să cuprindă din priviri uriaşul.
Nio şi Jan Konings (Schie 2.0) au realizat, în 2003-2004, un studiu asupra rolului pe care îl are alimentaţia asupra domeniului public şi astfel s-a născut proiectul “The New Hunting Grounds“. Motivul acestui studiu aparent excentric este explicat de către Maurice Nio astfel: RNN, o televiziune locală din Rotterdam, a difuzat un reportaj în care o tânără era întrebată dacă se simte în siguranţă pe străzi, în special vineri noaptea, atunci când în oraş toate cluburile sunt deschise până târziu. Tânăra s-a gândit un moment, apoi a răspuns, cu un aer triumfător, că da, într-adevăr, se simte uneori ameninţată. Un răspuns logic la o întrebare inutilă. Viaţa urbană are mai multe feţe, tocmai de aceea oraşul atrage atât de mult: viaţa privată, de familie, pe de o parte, şi viaţa publică, exoticul, necunoscutul, pe de altă parte. Zonele de tensiune dintre ele sunt esenţiale pentru oraş, atât timp cât nu ajung la proporţii exagerate.
Aşadar, nevoia de mâncare este deseori un motiv de ieşit în oraş, fie la magazin, fie la restaurant. Adică viaţa privată vine zilnic spre cea publică, prin intermediul instinctului de supravieţuire al omului. Mai mult chiar, rutina zilnică a cumpărăturilor, gătitului şi mâncatului a devenit, pentru o mare parte a populaţiei, cel mai fastuos şi important ritual. „Am vrut să apropiem mai mult toate aceste elemente aparent disparate, spun autorii, astfel încât bogăţia culturală a bucătăriei să devină mult mai clară, mult mai vizibilă, pentru că aici este locul în care viaţa publică şi cea privată se tolerează cât se poate de bine. Aşa că, împreună cu proprietarii de magazine şi restaurante şi cu furnizorii de produse alimentare, am alcătuit zece modele diferite, variind de la simplu la complex, de la non-profit la comercial, de la slab la gras. Design-ul acestor modele, fie că e vorba de un magazin sau de o schemă de plantare a pomilor fructiferi, operează exact asupra zonelor de contact dintre public şi privat. Acolo unde, de exemplu, mall-urile au tendinţa de a da spaţiului public un caracter privat, am intervenit pentru a-l diminua; acolo unde spaţiul public, din pricina caracterului său general, a pierdut din implicarea cetăţeanului, am introdus intimitate locală.”
Începută în 2004, clădirea ”The Fire Emperor“, din centrul Rotterdam-ului va deveni „pivotul vieţii publice a oraşului. Nimeni nu va putea scăpa de această construcţie care devorează, fără încetare, zi şi noapte, tot ce-i iese în cale: turişti inocenţi şi călători experimentaţi, pieţe de cartier şi restaurante de lux, apa râului Rotte şi parfumul fad al chelneriţelor. Totul este înghiţit, digerat şi scuipat înapoi afară, dar nimic nu e substanţial transformat.” În noul market non-stop fierbe întregul oraş, atrăgând trecătorii cu mireasma mâncărurilor exotice. Odată întorşi din drum şi atraşi în bucătăria enormă a The Fire Emperor, trecătorii descoperă că nu există un hol mare şi aerisit, care să conducă spre restaurante şi cafenele atent dispuse de o parte şi de alta, ci o imensă maşinărie în formă de intestine, un haos gurmand de proporţii apocaliptice. Diversitatea covârşitoare a felurilor de mâncare este reflectată de layout-ul interior, în care totul e amestecat, astfel încât spaţiul german cu aer expresionist stă fără probleme lângă bucătăria Thai-New Age. Construcţia este situată în “het Steiger”, un loc plin de mister al Rotterdam-ului antebelic, decăzut în prezent. Există şi un acces la nivelul apei, pe sub “Grote Markt”, astfel încât The Fire Emperor pare că se continuă pe apă, iar aburii bucătăriilor sunt purtaţi mai departe, pe canal, spre un market-fantomă, plutitor.
La începutul anului 2003, în faţa spitalului din Hoofddorps, s-a construit o staţie de autobuz, în formă de insulă, în mijlocul pieţei. Clădirea este realizată (din cauza bugetului care nu ar fi permis folosirea materialelor convenţionale) în întregime din plastic şi spumă, şi este, până în momentul de faţă, cea mai mare lucrare construită cu materiale sintetice (50x10x5 metri).
Oamenii se întreabă ce reprezintă edificiul şi de ce are o asemenea formă. Există mai multe răspunsuri: „Un răspuns corect – spune Maurice Nio – în termeni de arhitectură, este că poate fi privită ca o rocă gigantică, ca o fosilă, erodată de apă şi de vânt. Un răspuns corect, în termeni de design, este că reprezintă un produs al însuşi procesului său de creare, care în acest caz a fost unul intuitiv, din pricina problemelor total noi şi nefamiliare pe care fiecare membru al echipei a trebuit să le rezolve. Toate aceste răspunsuri sunt simultan corecte şi irelevante. Asemenea feţelor unei gheişe, fiecare opinie şi imagine poate fi proiectată asupra clădirii şi poate avea propriul său răspuns.”