Norwegian Wild Reindeer Centre Pavilion
Pentru oricine a răsfoit vreodată un catalog Ikea, şi până la fanii hardcore ai lui Alvar Aalto, legătura dintre Scandinavia şi designul lemnului în perfectă eleganţă este, evident, una indisolubilă.
Lemn curbat parcă direct de braţe puternice de viking, lemn uscat de vântul arctic şi lustruit la perfecţiune din ateliere din mijlocul puştiului alb, toate imaginile mentale de acest tip îndreaptă către o tradiţie manuală desăvârşită, cu rădăcini puternice într-o cultură austeră şi perfecţionistă. Nu e de mirare, deci, că la prima vedere, pavilionul din parcul naţional Dovrefjell apare drept un produs natural, elementar, la graniţa dintre vântul arctic, lemnul trainic şi rigurozitatea unor mâini de maestru.
Totuşi, liniile sale moi nu au prea multe în comun cu tradiţia, ele fiind executate de un robot industrial, la fel ca şi restul ansamblului, într-un atelier naval. Întregul perete-spectacol este, de fapt, placat cu buşteni groşi de 25×25 cm, fiecare scobit întocmai proiectului de către o freză în 6 axe.
În sensul acelui spirit auster, minimal, din care nu s-a pierdut decât ceva din manualitate şi nicidecum atitudinea faţă de formă şi material, întreagă construcţie se poate reduce la trei elemente: cutia exterioară metalică, element-ramă pentru întreaga compoziţie, mediator neutru între peisaj şi interior, peretele sculptural de lemn şi şemineul atârnat de tavan: verticala contrapunct pentru tot restul formelor. Pe una din faţadele lungi, pavilionul este închis cu sticlă şi orientat către peisajul muntos, pe cealaltă este expus elementelor, împreună cu vizitatorii care se odihnesc pe bancă incorporată. Dacă spaţiul interior, închis şi încălzit, invită publicul a se face confortabil înăuntru, pe partea cealaltă a peretelui vorbim chiar de un soi de respingere, mai curând o „aruncare” în natură.
Cele două feţe ale masivului lemnos reuşesc a exprimă, astfel, cele două tipuri de atitudine vis-a-vis de peisaj: abordarea „cuşcă anti-rechini”, în care privitorul îşi soarbe liniştit ciocolata fierbinte din spatele geamului imaculat, într-o cutie paralelipipedică paraşutată pe un deal, şi abordarea imersivă, exprimată aici prin peretele mai-sus-amintit, modelat parcă direct de forţele naturii. Ceea ce este cu adevărat remarcabil, e felul în care această ambivalenţă se manifestă pe un singur obiect, vorbind extensiv despre atitudinea nordicilor faţă de natura aspră şi generoasă în acelaşi timp, despre tradiţie versus modernitate, manualitate versus tehnici numerice de prelucrare a materiei şi, nu în ultimul rând, reni – pavilionul are funcţiunea de punct terminus pentru plimbările prin natură desfăşurate în ultima rezervaţie de reni sălbatici din Europa.