Noul clasic urban
Într-un elegant cartier bucureştean de vile ante- şi interbelice, s-a profilat în ultimii câţiva ani un nou ansamblu de blocuri pe strada Washington. Având incinta separată şi o arhitectură modernă în ton cu ultimele exigentţe autohtone, acest minicartier se bucură de un nivel foarte ridicat de calitate a locuirii.
Ocupanţii acestor spaţii îşi doresc interioare finisate după ultimele standarde şi tendinţe în materie de decorare a locuinţei. Este şi cazul proprietarilor acestui apartament, care au apelat la arhitecta Mihaela Mircea pentru a le rezolva problema spaţiului de locuit. Am stat de vorbă cu ea la o cafenea, într-o după-amiază însorită, tipic bucureşteană, încercând să aflu câte ceva despre această lucrare. Mă fascinează felul în care conversaţia curge, şi mai ales faptul că pot să citesc satisfacţia profesionistului în spatele unui discurs elevat, modest şi pigmentat cu umor feminin.
Cerinţele temei au fost aparent fi unele simple, arhitectul având la dispoziţie o libertate de creaţie destul de mare. Dar cum faci să transformi un apartament pentru patru persoane într-un penthouse destinat doar unei singure perechi, fără ca spaţiul să îşi piardă caracteristicile unei locuinţe intime? Şi, mai ales, cum faci să găseşti formula perfectă pentru beneficiarii tăi, fără a te abate de la propria viziune arhitecturală? Se pare că, în acest caz, dialogul cu clientul a decurs lin încă de la început, fără divergenţe majore.
Asupra spaţiului iniţial s-a acţionat într-un mod radical, fiind necesară demolarea tuturor pereţilor de compartimentare şi conceperea unui nou partiu. În primul rând, apartamentul a fost împărţit conceptual în trei zone: cea de primire, care încorporează livingul şi bucătăria deschisă într-un tot unitar stilistic şi funcţional, zona de dormit şi zona de lucru. Este evident că toate încăperile specifice au beneficiat de o suprafaţa mărită, baia matrimonială, concepută să funcţioneze în suită cu dormitorul matrimonial, şi dressingul deschis dublându-şi suprafaţa.
Când pătrunzi în zona de zi, descoperi cele două elemente-cheie care dau specificul acestei locuinţe. La intrarea în apartament, te întâmpină un panou rotativ care, în poziţia deschisă, te îndreaptă către zona de zi, iar odată închis, te separă complet de celelalte încăperi mai intime. Acelaşi dublu rol îl are şi elementul despărţitor de sticlă, dintre bucătărie şi living, care joacă şi rolul de închidere a bibliotecii, ca o vitrină gigantică.
Deşi reţinută în economia utilizării mijloacelor de estetizare, tratarea suprafeţelor şi folosirea texturilor într-un mod subtil au avut ca rezultat un spaţiu sobru şi elegant, dar nu lipsit de căldura unui cămin. Apartamentul a fost decorat în nuanţe calde de mov şi maro, culori pe care arhitecta le-a considerat în ton cu pretenţiile clienţilor. Elementul cerut în mod explicit de către aceştia şi care se regăseşte din abundenţă în toată compoziţia este sticla. Aceasta pare a fi laitmotivul locuinţei, putând fi regăsită ca element despărţitor al spaţiilor, de închidere a dulapurilor şi vitrinelor, dar şi decorativ, fără a ştirbi intimitatea. În acest caz, supralicitarea a avut efectul scontat, contribuind la gradul de eleganţă şi somptuozitate, cu versatilitatea specifică unui element ce tranzitează toate stadiile, de la transparent la translucid şi opac. Sticla revine aproape obsedant în mozaicul decorativ din baie sau pe tapetul înnobilat cu cristale. Toate acestea ne vorbesc despre o elită a societăţii bucureştene care reuşeşte să se desprindă de vechile cutume ale decoraţiunilor interioare şi să îndrăznească să îşi dorească ceva dincolo de o estetică „in your face”. Rafinamentul se regăseşte aici, într-un apartament chic din centrul capitalei.
Chiar şi atunci când vine vorba de obiectele alese, separarea pe categorii este foarte fermă. Tot ce este parte tehnică – radiatoarele, obiectele sanitare, robineţii şi accesoriile de baie – este de provenienţă germană. În baia matrimonială tronează o cadă, design Duravit. În ceea ce priveşte mobila şi obiectele de iluminat, acestea au fost furnizate de firme de design din Italia. Totul pare să completeze aceeaşi metaforă a dualităţii dintre confort şi eleganţă. În cazul mobilei de bucătărie, balanţa preferinţelor a înclinat spre design, întrucât s-a optat pentru un mobilier cu închideri de sticlă, destul de greu de realizat şi utilizat, dar care surprinde ochiul vizitatorului şi completează spaţiul deschis al zonei de zi.
Lămpile alese păstrează la rândul lor caracterul fiecărei subzone. În birou, acestea au un aspect mai tehnic, iar în dormitor formele rotunjite dau o lumină difuză şi caldă.
Aşadar, odată proiectul încheiat, arhitectul trebuie să tragă linie şi să facă un calcul al eforturilor depuse şi al efectelor obţinute. Este aproape la fel de greu să evaluezi şi să cuantifici nivelul de satisfacţie al clientului, precum este să faci balanţa între efortul depus în creaţie, efectul obţinut şi mândria creatorului. Îţi rămâne, deci, să savurezi voluptăţile pe care ţi le oferă munca la planşetă, iar atunci când „comanditarul” îţi vorbeşte despre cât de plăcut este să te reîntorci acasă, poţi declara că ţi-ai atins scopul şi poţi aştepta noile provocări artistice.