fbpx


White November igloo

O discuţie despre oraşul posibil cu +/- PLUSMINUS

Spaţiul urban al unui oraş marcat de intervenţiile realizate în perioada comunismului comportă un număr de carenţe, insuficienţe, temeri, coliziuni şi realităţi cu care arhitectura trebuie să intre în dialog pentru a putea genera strategii creative de apropriere şi reapropriere a oraşului.

Anchetă realizată de: Sabin Borş
Imagini: Asociaţia PlusMinus

O discuţie despre oraşul posibil cu +/- PLUSMINUS

Orice intervenţie care îşi propune regândirea spaţiului trebuie să asume încă de la început câteva dintre întrebările pe care le ridică trecutul recent: dacă există o valoare patrimonială a construcţiilor realizate în perioada comunismului şi cum poate deveni aceasta manifestă pentru locuitorii oraşului de astăzi şi ai oraşului viitor; dacă putem imagina în mod creativ o metodă participativă de a gândi oraşul viitorului; sau dacă utopiile îşi mai găsesc astăzi rostul ca soluţii lucrative ce abandonează idealul pentru a servi unei comunităţi ce revendică spaţiul imediat al oraşului. În acest context, un oraş industrial rămas în mare parte necunoscut chiar şi arhitecţilor, cum este oraşul Galaţi, poate reprezenta un punct de pornire pentru o amplă dezbatere la capătul căreia esenţială nu este construcţia sau reconstrucţia, ci mai degrabă posibilitatea de a schiţa o apetenţă creativă şi un angajament civic real în rândul arhitecţilor. Oraşul posibil. In(ter)venţii în spaţiul urban postcomunist reprezintă nu doar continuarea rezultatelor concursului de eseuri Oraşul posibil – episodul Galaţi 2050 pe care Asociaţia PlusMinus l-a organizat la începutul anului 2011, ci şi configurarea unui punct de reper capabil să determine o schimbare în modalitatea de formare şi informare a spaţiului urban. Discutăm cu Ina Stoian şi Daniela Calciu, editorii acestei cărţi despre Oraşul posibil, despre realităţi şi coliziuni, despre fondul construit şi imaginea urbană, şi poate în primul rând despre felul în care arhitectura e datoare mai întâi de toate să vină în întâmpinarea comunităţilor ce alcătuiesc un oraş.

Sabin Borş: Cum a apărut ideea acestui proiect şi care a fost motivaţia pentru a-l începe? Cum poate un concurs de viziune schimba efectiv aspectul unui oraş? În ce fel este un oraş „posibil”?
Ina Stoian: Un oraş este „posibil” în felul în care îl imaginează sau doreşte fiecare. În mediul în care trăim, acest lucru poate însemna acţiune sau nu, la fel cum poate deschide un întreg spectru de moduri şi intensităţi de mişcare în raport cu mecanismele existente. Noi am ales să acţionăm în sensul scoaterii din „ascuns” a celor mai importante subiecte pentru un anume oraş şi plasării lor în sfera publică. Observăm, experimentăm, analizăm şi iar experimentăm, încercăm să atragem cât mai mulţi participanţi la discuţii, fără să ştim de la început pe cine vom influenţa sau convinge, şi când. Proiectul a apărut ca reacţie la o serie de probleme ale mersului (încet şi prost) al oraşelor româneşti, nemulţumiri pe care le discutam în cercuri de prieteni sau profesionişti, pe bloguri sau la o cafea… teme care nu apar în preocupările factorilor de decizie, publici sau privaţi.
Credem că schimbarea aspectului unui oraş trebuie să includă găsirea şi discutarea plusurilor şi minusurilor (de unde şi numele asociaţiei), a posibilităţilor de rezolvare a problemelor sau îmbunătăţire a unei stări de fapt, crearea de punţi între profesionişti, publicul larg şi factori de decizie. Ideea proiectului provine din discrepanţa dintre lumea pe care o vedem şi lumea pe care o imaginăm, iar motivaţia, din ambiţia de a reduce distanţa dintre ele. Plusminus Galaţi s-a născut în tren, dinspre şi înapoi spre Cluj, cu gândul la expoziţia Paralel Cluj – la pregătirea căreia îi ajutasem pe cei de la Area3 – şi din gustul amărui al inertului Galaţi.

S.B.: Cum vă gândiţi să implementaţi aceste idei?
I.S.: A fost şi întrebarea jurnaliştilor gălăţeni după deschiderea expoziţiei. Nu ne-am propus să căutăm soluţii imediat aplicabile, ci să provocăm la dezbatere, să arătăm şi altceva decât rezolvări punctuale, să contribuim la schimbarea mentalităţilor, a modurilor de abordare a oraşului şi a problemelor lui. Am propus interogarea viitorului oraşului ca temă pentru noi demersuri şi strategii profesionale, dar şi pentru inserarea în discursurile curente despre utopie, care nu mai vorbesc de un oraş ideal, ci de unul posibil, urmărind să stimuleze dezbaterea diferitelor oportunităţi, căi de dezvoltare, viziuni.
Daniela Calciu: Chiar dacă nu am intenţionat iniţial o acţiune directă asupra oraşului, ne-am regăsit continuând cu mici idei extrase din dezbaterile pe marginea proiectelor din concurs şi realizând mici intervenţii de artă urbană care au confirmat o mai bună primire din partea publicului decât din partea instituţiilor locale. Din aceeaşi inerţie a proiectului a apărut şi Oraşul posibil, care adună câteva posibilităţi şi teme urbane şi care sperăm să stârnească mai departe dezbateri despre viitorul oraşelor post-comuniste.

O discuţie despre oraşul posibil cu +/- PLUSMINUS

S.B.: Care au fost concluziile investigaţiilor voastre preliminare în baza cărora aţi construit proiectul şi cum răspund proiectele propuse în cadrul concursului cerinţelor reale identificate?
I.S.: Observaţiile, deşi puternic influenţate de legăturile personale cu Galaţiul, ne-au dat un prilej în plus pentru chestionarea metodelor şi practicii de arhitectură şi urbanism. Câteva dintre aceste constatări sunt lipsa iniţierii şi implementării de politici publice, dezvoltarea urbană necontrolată, îmbătrânirea prematură manifestată la nivelul fondului construit recent, abandonarea construcţiilor culturale şi sociale, scăderea şi îmbătrânirea populaţiei, reducerea activităţii zonelor industriale sau foarte probabila ieşire din uz în 2050 a ansamblurilor (complexelor) de locuit… Conştienţi de subiectivismul din spatele concluziilor noastre, am propus extinderea cercetării în cât mai multe direcţii (infrastructură, moştenire comunistă, mass-media, valori sociale, ideologie, oraş virtual etc.). Pentru că nu am găsit niciun element central în plimbările prin oraş, am încurajat creativitatea, informalul, depărtarea de cunoscut, sugestii care să deschidă mintea şi să trezească curiozitatea. Numărul de concursuri de arhitectură organizate şi nerealizate în România ultimilor ani ne-a determinat să testăm posibilităţile concursului ca instrument de cercetare şi investigare urbană, de la documentarea temei şi schiţarea intervenţiilor până la premierea câştigătorilor. L-am propus şi ca un fel de critică a neajunsurilor concursurilor „clasice”, în care motivaţia câştigării împinge de multe ori spre strategii „sigure”, manieriste chiar. Apelul la utopie ne-a ajutat să-l promovăm ca pe un concurs deschis, care lasă libertatea căutărilor variate şi mizează mai degrabă pe concluzii decât pe premise.
D.C.
: Reversul ierarhiilor precise îl reprezintă ignorarea acelor proiecte nepremiate care totuşi au ceva de spus, fie că aduc o critică temei şi aşteptărilor organizatorilor, fie că aduc propuneri alternative sau neconvenţionale. Unele sunt idei care ar merita discutate, dacă nu pentru situaţia precisă a concursului, măcar ca aport la practica profesională, dar care se pierd în ierarhiile juriului constrâns de datele de temă. Oraşul posibil nu mizează pe „ştiinţa de a câştiga un concurs”, ci oferă ocazia formulării poate mai oneste a unor puncte de vedere.
Temele abordate de concurenţi arată o evidentă căutare a dimensiunii colective a oraşului, înscrisă în noile abordări ale urbanului (occidental) investit social şi cultural. Eliberate de respingerea parcă viscerală a colectivismului (ca umbră a comunismului lăsat în urmă!), cele douăzeci de proiecte prezentate în concurs conturează profilul arhitectului angajat social în lupta post-comunistă de promovare a colectivului (de l’en commun), într-o nouă paradigmă: un colectiv care nu mai este programat ideologic, ci care se infiltrează în diferitele medii ale oraşului şi suscită, mai mult decât impune, o viaţă urbană. Îmbinând elemente concrete şi utopice, proiectele conturează câteva direcţii de dezvoltare a oraşului, prin cucerirea limitelor, şi mai ales a Dunării, sau prin revizitarea construcţiilor comuniste, păstrarea memoriei industriale şi totodată afirmarea specificului de oraş la Dunăre, în manieră postindustrială, prin reciclarea unor elemente ca suport al vieţii cotidiene.
I.S.: Într-un fel sau altul, proiectele au confirmat mare parte din temele pe care le intuiam în urma propriilor explorări, guvernate de nevoia şi posibilităţile de redefinire a imaginii oraşului şi a spaţiilor lui, în special în relaţie cu apa sau făcând apel la elemente de patrimoniu intangibil.

S.B.: Oraşul Galaţi reprezintă o alegere interesantă pentru un proiect de viziune, datorită istoricului său şi a elementelor sale specifice. Cum vedeţi voi identitatea acestui oraş? Unde anume aţi identificat continuităţile şi rupturile ce definesc urbea? Care sunt particularităţile sale şi care sunt elementele comune pe care le împarte cu alte oraşe din ţară?
I.S.: Ne-am convins că e o alegere interesantă în primul rând când pregăteam tema concursului şi toţi prietenii şi colegii participanţi ne spuneau că nu au fost niciodată la Galaţi. Este un oraş mare, care a deţinut şi deţine încă un rol economic important, cu o poziţie geografică de limită, dar care nu are nici o atracţie inocentă.
D.C.: Din punctul de vedere al arhitectului, este un caz extrem de ofertant, pe de o parte prin felul în care a fost construit binomul industrie-locuire în perioada comunistă (ilustrat de textul Irinei Tulbure), şi pe de altă parte prin reperele posibile amplificatoare de identitate, precum faleza, portul, ruinele industriale, Oţelul (prezente în propunerile concurenţilor).
I.S.: Imaginea şi viaţa oraşului s-au schimbat radical de a lungul timpului: de la oraşul premodern aglomerat şi divers, guvernat de viaţa portuară, la oraşul comunist calculat, proporţionat după manual (profilul străzilor este în continuare suficient de larg pentru evitarea ambuscadelor), supus voinţei de control asupra tuturor aspectelor vieţii sociale, ajungând la oraşul actual, fără o direcţie manifestă, dar ale cărui dezechilibre parazitează şi ce a mai rămas din structurile existente. Este asemenea multor oraşe demolate suficient cât să anuleze forţa unor identităţi existente şi să dezechilibreze comunităţi, dar reconstruite mai puţin (temă abordată de textul lui Augustin Ioan).
D.C.: Dintre particularităţi, merită amintite zonele industriale altfel, combinatul şi portul, care strâng locuirea ca într-o menghină, chiar şi (sau mai ales) acum, după restrângerea activităţii lor. Drumurile cotidiene de acasă la serviciu prin aceste zone s-au rărit, locurile de muncă ocupă şi spaţial din ce în ce mai puţin din aceste structuri. Cu toate acestea, şi în ciuda multiplelor posibilităţi de reprofilare sau readaptare, locurile au rămas nu doar abandonate, dar şi refuzate accesului public (contrar modelului european). În acest mod, ruptura temporală determinată de oprirea bruscă a unui model de oraş şi amânarea unuia nou introduce fracturi spaţiale în parcurgerea şi locuirea teritoriului urban.
I.S.: Totuşi, ca să vorbim şi de continuităţi, probabil cea mai importantă este dominanta Dunării, atât pentru configurarea spaţială, cât şi pentru viaţa socială. În realitate, nu e nevoie de foarte mult pentru intensificarea utilizărilor falezei şi malurilor, după cum sugerează şi participanţii care le-au propus ca nucleu dur al recompunerilor identitare. Similar oraşelor cu fronturi la apă, Galaţi poate construi pe baza deja existentei atmosfere estivale, de relaxare, căutând râul posibil de care vorbeşte textul Irinei Băncescu.
D.C.: …dacă reuşeşte să treacă peste bulversările introduse de lupta pentru cucerirea şi privatizarea spaţiului public, care au dus, paradoxal, la abandon şi dezintegrare fizică, şi care întârzie încă formarea de comunităţi şi constituirea unei societăţi civile. În acest punct, Galaţi se îndepărtează de oraşe precum Cluj sau Suceava, aduse în discuţie de Istvan Pasztor şi Tiberiu Bucşa.

O discuţie despre oraşul posibil cu +/- PLUSMINUS

S.B.: Care au fost etapele propriu-zise ale proiectului şi care sunt paşii următori?
I.S.: Primul moment a fost conturarea ideii concursului: un concurs altfel, de eseuri, viziuni, idei, care să deschidă problematici şi nu să rezolve probleme. Proiectul a fost construit împreună cu doi buni prieteni Mirela Niţu şi Marius Mitran, ambii arhitecţi, unul gălăţean şi altul constănţean. Pentru că ne-am dat seama că este un teren necunoscut, foarte puţin explorat, am început un prim studiu, SOS Galaţi – Spaţiile urbane, o serie de mici articole afişate pe blogul proiectului, care au constituit baza documentară pentru concurs. Acesta s-a desfăşurat în două faze: prima cerea o expunere succintă a intenţiei şi tematicii abordate; juriul a ales nouă proiecte şi a indicat posibilităţi de dezvoltare şi prezentare; a doua fază a presupus elaborarea unei imagini reprezentative care să atragă publicul larg şi a unei broşuri care să explice întregul demers. Premiile nu au fost ierarhizate, toată lumea a zburat cu avionul, s-a plimbat cu vaporaşul pe Dunăre şi a prezentat propriul proiect în faţa unui mic public. Am invitat şi doi arhitecţi elveţieni interesaţi de parcursul oraşelor româneşti, pe care îi întâlnisem la Cluj.
D.C.: În paralel cu discuţiile dintre participanţii şi invitaţii din cadrul proiectului, expoziţia a încercat să atragă cât mai mulţi vizitatori şi să antreneze locuitorii prin vot public. Reacţiile ne-au motivat să continuăm în 2012, în două direcţii: (1) prin înscrierea în cadrul ACUfest cu un atelier de artă urbană adresat liceenilor şi condus de arhitecţi şi artişti urbani din Bucureşti, şi cu o campanie de informare despre arhitectură, oraş şi participare; (2) prin realizarea cărţii Oraşul posibil ca instrument de lobby, ale cărei lansări în Bucureşti, Cluj şi Galaţi sunt concepute ca evenimente comunitare urbane – noi ocazii de incitare la dialog despre oraş.

S.B.: Cum a fost primit proiectul în rândul arhitecţilor?
I.S.: Sunt probabil foarte mulţi care nu ştiu de proiect şi alţii care au aflat de curând. A început cu reacţii controversate pentru că a fost finanţat ca proiect cultural, dar propunea un concurs, într-un moment în care Ordinul Arhitecţilor îşi construia un grup de lucru pentru concursurile de arhitectură. Au urmat întrebări şi critici la adresa limitării vârstei participanţilor la 35 de ani (tineri cercetători şi profesionişti). Faptul că nu propuneam nimic concret ne-a ajutat. Nu era un concurs „obişnuit”. Prieteni şi colegi care studiau în străinătate ne-au ajutat la formularea temei şi ne-au susţinut la lansarea concursului.
D.C.: Felul în care a fost pusă problema i-a atras mai degrabă pe tinerii profesionişti interesaţi de cercetare şi de includerea teoriei în proiecte, de experimente şi explorări urbane, de scenarii şi dezbatere: majoritatea participanţilor lucrează şi sunt activi civic în Bucureşti, Cluj sau Timişoara.
I.S.: Foarte interesantă a fost reacţia arhitecţilor locali. Proiectul a fost derulat în parteneriat cu filiala OAR Dunărea de Jos, din partea căreia am primit tot ajutorul administrativ, dar ai cărei membri au fost foarte puţin interesaţi de ceea ce făceam şi oarecum dezaprobatori faţă de… expunerea orizontală a panourilor, pe simeze din carton, nu mai înalte de jumătate de metru, impunând privirea de sus în jos (faţă de relaţia orizontală cu care erau obişnuiţi în expunerile „la nivelul ochiului”).

S.B.: Cum au văzut autorităţile locale proiectul şi în ce fel credeţi că astfel de proiecte pot atrage susţinerea autorităţilor în demararea unor intervenţii eficiente în spaţiul public?
I.S.: Colajul reacţiilor locale culese în cadrul proiectului confirmă, o dată în plus, faptul că orice initiaţivă de acest tip are nevoie de interes şi validare din partea factorilor de decizie. La invitaţia iniţială de a participa la dezbaterile cu finaliştii concursului, oficiali ai primăriei (viceprimarul şi managerul oraşului) s-au arătat interesaţi, dar i-am pierdut în final în favoarea sarcinilor de serviciu. Arhitectul-şef de la vremea respectivă a fost foarte atent cu informaţiile – publice! – pe care ni le-a pus la dispoziţie, accesul la date istorice sau planuri recente ale oraşului devenind o întreagă aventură. Dintre aceste trei figuri ale administraţiei locale, a fost în final singura (deja fostă arhitect-şef) care a răspuns invitaţiei de a juriza proiectele. Am participat împreună cu viceprimarul la o emisiune a unei televiziuni locale intitulată Oraşul Meu, unde tangenţial s-au discutat şi ideile proiectelor noastre. La evenimente, autorităţile locale şi filiala teritorială a OAR au fost reprezentate de câte o singură persoană (viceprimar, la lansare, şi preşedinte OAR, la conferinţe).
D.C.: Probabil că latura critică şi lipsa unor soluţii concrete ne-a îndepărtat de un eventual suport din partea autorităţilor, obişnuite să li se servească proiecte pe care să le susţină sau nu, şi nu să fie incitate la dezbatere şi evaluare. După cum reiese din textele din carte, există oraşe unde acţiuni similare au avut succes, sau au reuşit să avanseze un pic mai mult faţă de Galaţi. Aici, unde fiecare acţiune este bănuită de „aranjamente”, am ajuns să credem mai degrabă în mici parteneriate pentru consultare sau intervenţii mici, temporare, care să atragă factori de lobby sau de presiune (mass-media chiar s-a arătat interesată) şi nu să caute direct implicarea autorităţilor. Parteneriatul din 2012 cu Asociaţia Tinerilor Activi Civic din Galaţi pentru participarea în cadrul Festivalului de Artă şi Cultură Urbană este un argument în plus pentru acest tip de abordare.

O discuţie despre oraşul posibil cu +/- PLUSMINUS

S.B.: Un astfel de proiect ar putea cu uşurinţă deveni o platformă pentru dezvoltarea mai multor proiecte locale şi regionale. V-aţi gândit la posibilitatea de a continua proiectul sau de a construi o platformă care să grupeze viziuni specifice altor oraşe?
I.S.: Aşa am început, cu ambiţii mari. Chiar ultimele pagini ale cărţii sunt dedicate gândurilor pentru viitor. Plusminus a fost concepută ca o platformă, care se poate extinde. Ne-ar plăcea foarte mult să se şi întâmple, aşa cum deja ideea de la Cluj a fost preluată la Târgu Mureş şi adaptată oraşului şi contextului local. Platforma se poate extinde doar prin colaborare cu grupuri din fiecare oraş, care cunosc în detaliu locurile şi mecanismele de funcţionare, atât pentru pertinenţa abordărilor, cât şi pentru eficienţa promovării şi constituirii de parteneriate. Dacă un oraş vrea să schimbe ceva, acel ceva trebuie să îi fie specific. Noi contribuim cu o serie de experienţe şi suntem deschişi să conturăm împreună cu alţii ceea ce am putea denumi +/– (Oraş) sau Oraşul posibil – episodul (Oraş).

S.B.: Proiectul vostru este în egală măsură un experiment şi o intervenţie care mizează pe creativitate şi inovaţie pentru a propune soluţii reale. Cum anume poate creativitatea să genereze participare efectivă şi angajament în rândul locuitorului urban?
D.C.: Angajamentul faţă de oraş vine din capacitatea de a-l vedea aşa cum este, din puterea de a-l imagina cum ar putea fi şi din disponibilitatea de a acţiona împreună cu ceilalţi pentru reducerea decalajelor dintre cele două. Altfel spus, participarea porneşte de la articularea ideilor, nemulţumirilor şi dorinţelor, supuse negocierii împreună cu ideile, nemulţumirile şi dorinţele celorlalţi. Dar imaginarea oraşului care ar putea fi este greu posibilă fără ieşirea din cotidian, detaşarea de preocupările de zi cu zi şi antrenarea creativităţii. Galaţi este un oraş care oferă prea puţine asemenea ocazii locuitorilor lui, iar proiectul nostru a căutat tocmai să umple acest gol.
I.S.: Nu am vrut să promovăm o idee sau alta, ci să provocăm dialogul în jurul unor teme, pentru a stârni fluxuri de idei din partea cetăţenilor. Proiectul i-a încurajat pe tinerii profesionişti să iasă din obişnuinţele profesiilor lor, a experimentat diverse forme de comunicare între diferitele grupuri de actori urbani, a intervenit în sensul scoaterii din cotidian şi provocării imaginaţiei locuitorilor. Angajamentul urban şi participarea efectivă vor deveni posibile atunci când şuetele din faţa blocului, din piaţă sau de pe banca din parc se vor referi şi la posibilităţile spaţiului din jur, cartierului sau oraşului…

S.B.: Cum a fost implicată comunitatea în acest proiect şi care credeţi că este oraşul „posibil” în viziunea acesteia? Cum imaginează un arhitect un oraş şi care e răspunsul comunităţii la imaginea propusă?
I.S.: Primul contact direct cu gălăţenii a fost o expoziţie cu vot public, promovată ca o posibilă alegere a viitorului oraşului. Fiecare dintre cele câteva sute de vizitatori a ales trei din cele nouă proiecte expuse, în baza imaginilor, broşurilor explicative şi prezentărilor noastre. Proiectele care au câştigat simpatia localnicilor au fost legate de faleză şi apă, şi mai puţin de posibile strategii de regenerare a cartierelor de blocuri, problematică mai intens discutată în cercurile profesionale.
D.C.: Ierarhia s-a păstrat oarecum şi la expunerea de anul acesta, pe faleză, unde au fost invitaţi să-şi exprime părerea cu stickere cu „+” sau „–”. Din discuţii am observat că preferau mai degrabă proiecte pe care le puteau vizualiza ca realizabile pe termen scurt, sau care ofereau soluţii clare unor situaţii care îi incomodau. Mai puţini au fost aceia care au îmbrăţişat o propunere surprinzătoare, ieşită din imediat şi din concret.
I.S.: Este interesantă discrepanţa dintre voturile gălăţenilor în expoziţie şi votul online, (probabil) predominat de arhitecţi. Dacă arhitectul nu are nevoie neapărată de realitate pentru a-şi genera un concept, sau pentru a-l aprecia pe altul, cetăţenii sunt puternic ancoraţi în concret. Ei au privit proiectele foarte pragmatic, dar şi aici pot fi discutate mai multe niveluri de lectură din partea lor. La prima vedere, erau foarte puternic influenţaţi de imagine, mai ales în măsura în care aceasta făcea apel la o amintire din viaţa lor. Apoi, pe măsură ce ascultau explicaţiile noastre, deveneau din ce în ce mai interesaţi de implicaţiile complexe, dar poate mai puţin evidente ale unui anume gest. Uneori, acest lucru producea o reconsiderare a votului.
D.C.: Imaginarea viitorului unui oraş este în mod cert o provocare, dar nu pare la fel de grea ca asumarea propriilor vulnerabilităţi dar şi responsabilităţi în raport cu comunitatea. Oraşul „posibil” se construieşte de jos în sus, fără vreo urmă de toleranţă pentru mitul arhitectului neînţeles. Mai mult decât discuţiile despre viitor, interacţiunea cu gălăţenii ne-a convins, o dată în plus, de nevoia traversării distanţelor dintre formele de gândire şi exprimare din interiorul profesiei, pe de o parte, şi aşteptările latente ale locuitorilor, pe de alta.

S.B.: Cum credeţi că pot fi schimbate regulile cu care ne-am deprins să construim?
D.C.: Este o întrebare care traversează toate gândurile, preocupările şi acţiunile noastre… dar al cărei răspuns pare mai degrabă o consecinţă a stabilirii de reguli pentru jocul raporturilor de putere în care acţionăm. Câmpul de relaţii care se construieşte între noi şi cetăţeni pretinde ieşirea din paradigma superiorităţii arhitectului faţă de „oamenii de rând” şi adoptarea modelului în care fiecare dintre noi reprezintă un grup de interese, are o expertiză şi susţine un punct de vedere care trebuie articulat şi supus negocierii cu celelalte forţe care modelează spaţiul urban.
I.S.: Concursul este încă o ilustraţie a unui soi de paralelism profesional între arhitectul marilor proiecte decise „de sus” şi tinerii profesionişti ai noilor abordări, la intersecţii disciplinare, mai puţin sau deloc formale, deopotrivă experimentale şi ancorate în istorii locale. Probabil că înainte de a stabili reguli ale edificării, ar trebui să aflăm cine şi ce suntem în raport cu celelalte grupuri de interese. Ni se spune (din afara profesiei) că ar trebui să încetăm să mai fim simpli prestatori de servicii, că e momentul să devenim prezenţi public şi implicaţi social. Uneori, pare că nici măcar prestatori de servicii nu suntem. Şi atunci? Cum găsim o cale de negociere şi de justificare a prezenţei noastre publice? Suntem într-un proces de schimbare, dar suntem şi într-un moment în care lucrurile se schimbă parcă mai repede decât reuşesc să se formuleze. Chiar dacă ne raportăm la experienţe externe, ciocnirea cu realitatea românească ne duce în altă parte… poate prin încercări de sincronizare a vitezelor diferitelor forţe urbane.

S.B.: Proiectul vostru s-a conturat şi în jurul apariţiei unui volum care grupează proiectele de viziune şi o parte de teorie. Ce anume înseamnă acest volum pentru proiectul vostru? Cum comunică cele două secţiuni între ele şi în ce fel ideile teoretice vehiculate pot constitui baza unor demersuri ulterioare?
I.S.: Demersul Plusminus caută să aducă împreună profesionişti, administraţie şi public larg, pentru împărtăşirea de cunoştinţe şi identificarea problemelor şi oportunităţilor mediului construit şi spaţiului urban. Pentru aceasta, am experimentat cu diferite metode şi căi de exprimare: expoziţii, conferinţe, ateliere de lucru, jocuri, iar acum acest volum, conceput ca instrument de lobby pentru oraş. Am pornit de la eseurile din concurs, dar i-am invitat pe finalişti să le considere un soi de experienţe de laborator şi să meargă mai departe cu reflecţiile, să desprindă şi să descrie principii de acţiune sau de abordare a oraşului şi spaţiului urban postcomunist.
D.C.: Ce e particular în proiectul fiecăruia, şi ce poate fi generalizat? Ce e specific Galaţiului şi ce putem învăţa de la el, ce e posibil de transferat altor oraşe? Mai departe, am urmărit plasarea acestui exerciţiu în contextul naţional, al situaţiilor urbane şi profesionale, prin sinteze ale unor cercetări în şi despre oraşul românesc. Este o încercare de armonizare a teoriei cu practica, respectiv a cunoaşterii profesionale cu aşteptările publicului larg. Nu vedem practica neapărat prin rezultatele tangibile în imediat. La fel de practic poate fi un şi un gest care schimbă atitudini sau însămânţează noi calităţi ale gândirii şi acţiunilor. Prin oscilaţiile între general şi particular, între pragmatic şi idealist, volumul este o încercare de extindere după modelul pânzei de păianjen: conturând direcţii şi chemând la stabilirea de conexiuni între ele.

S.B.: Cum a rezultat aspectul cărţii?
I.S.: Editorii alături de designer şi ilustrator au lucrat împreună pentru transmiterea informaţiilor cât mai clar şi complex către cititori – specialişti şi nu numai. Alături de articole, Lucian Sandu-Milea a prezentat o viziune personală a ideilor textelor prin propunerea unor desene pentru fiecare articol. Imaginile se prezintă ca un nou strat de lectură a cărţii, căutând idei mai mult decât reprezentare figurativă şi uşor consumabilă. Alegerea blocurilor (paralipiped cu ferestre standard, pentru un om standard, opere finite care au funcţionat, utopie paradisiacă, dar efemeră în realitate) ca temă recurentă, prezente în diferite ipostaze, sugerate de fiecare text în parte sintetizează câteva laitmotive: cartiere şi blocuri comuniste, ideea de relaţie între componentele unui mulţimi, introducerea socialului în discurs, transformările oraşelor. Layoutul şi prelucrarea imaginilor au fost realizate de Alice Stoicescu. Grija pentru cititor, prin anticiparea modului în care ţine, priveşte şi citeşte cartea, s-a materializat în ierarhizarea informaţiei prin compoziţie şi typography, relaţia dintre variantele bilingve ale textelor şi dintre textul principal şi trimiteri. Imaginea cărţii rezultă dintr-o serie de alegeri compoziţionale: grid asimetric modernist, dominanţa culorii albastru cu referire la imaginea Dunării, aducerea proiectelor la un numitor comun vizual prin convertirea imaginilor în duotone, dublarea deschiderilor cu ilustraţii şi, nu în ultimul rând, folosirea fontului Titilium, un open typographic font în rezonanţă cu tema proiectului editorial.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0