O idilă de-o vară – Anonimul din Deltă, cuceritor şi în Metropolă

La cea de-a 11-a ediție a Festivalului de Film Independent Anonimul, transplantat în decor capitalier, pariul organizatorilor a fost câştigat: în Arena Verde Stop, o întindere de verde cuibărită în mijlocul junglei de ciment, s-au înghesuit cu succes visele de evadare ale curioşilor care nu avuseseră imboldul să dea o şansă pachetului filme-şi-ţânţărime până acum. Când viața îți servește lămâi, jonglează cu ele!

Text: Ioanina Pavel
Foto: Brândușa Maria Bălan

  Până la urmă, singura victimă a renovărilor Campingului Delfinul, care au dat de furcă festivalului fără să-l îngenuncheze însă, a fost ţânţarul cinefil deltaic, privat de data asta de festinul sangvin anual. Motiv pentru care a fost omagiat în fiecare din cele şase zile prin clipuri auto-ironice, care imaginau specula cu insecte sugătoare şi purtătoare ale „microbului” cinefiliei, la mare căutare, se pare. Capitala, însă, s-a arătat a fi din start mai cinefilă decât ţânţarul şi dispusă la deghizarea în Anonim-at. Convinsă de Ivan Patzaichin, noul prieten al Anonimului, Dâm­boviţa a îmbrăţişat un ecran jumbo pe un mal şi o droaie de cinefili cu ochi mijiţi pe celălalt; bicicletele I’Velo, oferite gratuit spre închiriere pe perioada festivalului, au prelungit mirajul descătuşării din strâmtorile urbane până târziu înspre dimineaţă; nu în ultimul rând, vraja domului deltaic cobo­rât peste spaţiul Verde Stop a fost întreţi­nu­tă de straiele de camping şi de briza dez­lăn­ţuită parcă expres doar acolo, care biciuia ecranul gonflabil şi ondula proiecţiile. Bufniţele alerte au avut parte de injecţii de cafea, alcool şi de-ale gurii cu dichis marca Acuarela, Fabrica, Chez Elvire şi alte asemenea, o facilitate aliniată cu antrenul hip­ster-esque. Dar şi cinefilii care preferau să nu-şi tulbure ritmul circadian au putut savura pro­iecţiile, dacă nu şi delicatesele – pe lumină, în cadrul climatizat al Cinema Studio, unde aproape fiecare film sosea cu gaşca de talent din spate, dornică de întrebări. Prin comparaţie, absenteismul a ieşit în relief la proiecţiile neînsoţite de cineaşti, care subminau astfel misiunea festivalieră, şi au fost ca atare taxate ţâţâit de perena amfitrioană Irina Margareta Nistor.   Din bocceluŢa de BucureŞti a Anonimului…   Cineaştii care au răspuns totuşi chemării se făceau auziţi pe scenă, dar şi uşor de reperat în marea de spectatori – seară de seară, ei, din primul rând, îşi pozau încântaţi filmul când se cocoţa pe ecranul din Arenă. Şi de ce nu?! Prezenţa în orice horă festivalieră e o experienţă efemeră, iar la Anonimul mai ales, prefaţate seară de seară de sonorităţi aparte, ca debutantele la cotilion, filmele scânteiau în ochii spectatorului cu aura de eveniment special. Pe bună dreptate, toate fiind racordate puternic la circuitul festivalier, dar pe o frecvenţă la care distribuitorii se conectează rar. O prezenţă notabilă totuşi din tagma lor a aparţinut celor de la Forum Film, care au sfidat comercialul cu Jodorowsky’s Dune, un documentar dezarmant despre cel mai titrat film care s-a înecat la finanţare. Sub cel mai apropiat petec de cer din Capitală, împânzit pe nesimţite de lampioane zburătoare, regizorul vizionar îşi revela lungul proces de adaptare („siluire”, în exprimarea sa) a cărţii SF a lui Frank Herbert. Iar, la final de festival, au defilat în faţa arenei ticsite cu spectatori nume mari, adunate într-un Tinker Tailor Soldier Spy actualizat şi diluat, pe care Forum-ul îl dezvăluia în avanpremieră înaintea lansării în cinematografe – A Most Wanted Man sufla vânt din Hollywood sub aripile festivaliere care bătuseră până atunci în tandem cu pulsuri mai obscure. Cele mai prizate au fost însă lungmetrajele din cursa principală, originare din 5 focare ale singurătăţii. În absenţa valurilor Dunării, September sosea călare pe Noul şi Ciudatul Val Grecesc, cu pinteni mai domoli şi ten­si­uni familiare, în timp ce mongolul Remote Control, încununat de public cu Trofeul Anonimul, îşi transporta tânărul protagonist de pe câmpii unduioase în creierii zgârie-norilor capitalei, înarmându-l doar cu o telecomandă – şi o problematică – universală. Distonanţa rural-urban comporta un iz de frondă şi frică tinerească, precum şi o latură spirituală, în The Monk, primul indie birmanez din ultima jumătate de veac, gladiator scăpat de sub cizma unei dictaturi mili­tare şi premiat de festival în consecinţă. Ale tinereţii fâstâceli, cu care relaţionam în mai accesibilul Casa Grande, serveau drept pretext pentru sublinierea segregării financiare şi implicit teritoriale din Rio. În fine, cripto-capodopera din lineup, în opinia mea, a fost drama ucraineană The Tribe, un adevărat unicat artistic care cerea un efort constant de interpretare a unui limbaj necunoscut (al semnelor, fără subtitrare) prin medierea exclusivă a limbajului cinematografic.   Apel nominal la Anonimul: generaŢia de-o ŞchioapĂ la înaintare   Dacă prezentul, în diverse întruchipări cinematice, a articulat un festival al realismului descătuşat de convenţional, azvârliturile de băţ cu bătaie mai lungă au lăsat o impresie cu atât mai pregnantă. Viitorul, cu alte cuvinte, a fost în prim-planul acestei ediţii de tranziţie, care s-a constituit într-un adevărat catalog al actorilor din blocstarturi. Încă de la filmul din deschidere: câştigătorul Grand Prix-ului la Cannes 2014, Le meravig­lie, pricinuia o întâlnire memorabilă cu românca debutantă Alexandra Lungu, care strălucea prin sfiala off-screen proprie vârstei şi naturaleţea on indispensabilă meseriei, dovedind o încărcare şi o calibrare migăloasă de bun augur la început de carieră. Un alt debutant cu valenţe actoriceşti, acum certificate, este micuţul Eric Aradits, protagonistul din Excursie, care a furat destule inimi cât să înhaţe premiul secţiunii de scurturi. Cât despre festivalul grefat pe plămânul Capitalei care le-a fost loc de joacă şi de fală actorilor de toate vârstele, el garantează reîntoarcerea în spaţiul care l-a consacrat. Şi dacă până anul viitor populaţia de ţânţari va emigra, mistuită de foame… eu le urez călătorie sprâncenată!