Fragmentul de mai jos deschide albumul București – Oraș Art Deco / Bucharest – Art Deco City, proaspăt reeditat în colecția igloopatrimoniu. Prețiosul volum propune o revizitare generos ilustrată a Bucureștiului interbelic sub semnul arhitecturii Art Deco, ce nu doar că a conturat imaginea unui spațiu urban modern și exuberant, dar a devenit însăși amprenta estetică a unui mod de viață și spirit al vremii. Albumul contextualizează, inventariază și analizează trăsăturile Art Deco, temele sale recurente și variațiunile formale, adresându-se mai ales iubitorilor de arhitectură, design, istorie, fotografie, precum și tuturor celor ce vor să (re)învețe să privească și să înțeleagă orașul.

 

În 1911, tânărul Le Corbusier, în voiajul său oriental, era fermecat de Bucureștiul cu femei frumoase și cochete, plin de copaci și învăluit în parfumul obsedant al crinilor pe care îi vindeau țigăncile, și ele frumoase – un oraș în care e duminică în fiecare zi, iar arhitectura, ca și viața însăși, nu e luată în serios.

 

Bucureștiul le apărea străinilor ca un oraș atipic, un spațiu al vizaviurilor contrastante, pendulând între postura de târg levantin și ambiția de metropolă apuseană. Casele vagon și elegantele hôtels particuliers, clopotnițele de tinichea și cupolele monumentale, verandele cu geamlâc și colonadele solemne, maidanele prăfoase și marile bulevarde, căruțele și automobilele alcătuiau un peisaj eterogen și disonant. Amestec de tradițional și modern, rural și urban, Orient și Occident, Bucureștiul (de fapt, conform pluralului originar, „Bucureștii”) se prezenta(u) la începutul secolului XX ca o așezare în care, după cum observa Tudor Arghezi, erau adunate mai multe orașe și târguri.

 

Toate aveau însă un numitor comun: spiritul ager și jovial, tipic meridional, al bucureșteanului, iubitor de petreceri, nonșalant și ironic, dar cu o aplecare naturală spre convivialitate și toleranță care se transmitea și orașului.

 

Vitalitatea înnăscută a Bucureștiului, reprimată în timpul războiului, irumpe cu și mai mare intensitate odată cu reinstaurarea păcii și speranța unui nou început. Pentru imaginea acestui oraș activ, cosmopolit și deschis spre nou, dar încă legat de pitorescul originilor sale patriarhale și de opulența Belle Epoque a trecutului recent, nimic nu putea fi mai potrivit decât cordialul modernism Art Deco, mișcarea artistică ce se afirma deja în Franța și avea să întrupeze în modul cel mai fidel spiritul epocii interbelice.

 

Dar ce este Art Deco?

 

Placă turnantă a culturii estetice din primele decenii ale secolului XX, Art Deco este creuzetul în care se contopesc cele mai variate tradiții, modele și tendințe ale momentului, inovații tehnice și practici sociale, ecouri ale evenimentelor culturale sau mondene. Fenomenul Deco se impune în Franța ca reformă a artelor decorative și a cadrului vieții domestice, inițial constând în revirimentul tradițiilor artistico-artizanale franceze, în special al stilului Louis-Philippe, considerat ultimul stil național original – pe fondul general al unei „chemări la ordine” (rappel à l’ordre, în fomularea lui Jean Cocteau) și al revenirii în sens modern la valorile clasicismului. Dar, ca răspuns la așteptările publicului, noua estetică decorativistă asimilează pe rând cele mai diverse influențe și referințe „la modă”: cubismul, artele primitive, civilizațiile îndepărtate, jazzul, cinematograful, la care se vor adăuga expresionismul, constructivismul și școala Bauhaus.

 

Treptat, gustul Art Deco cucerește lumea și întregul cadru construit, artele spectacolului și ale tiparului, publicitatea și designul industrial, devenind imaginea unui stil de viață modern, pentru care automobilul, loisirul, music-hallul și moda prêt-à-porter sunt repere curente. Eleganța uneori extravagantă datorată tratării ornamentale a formelor, împreună cu tonalitatea optimistă, senină și comunicativă susținută de geometria dinamică a compoziției sunt trăsături inconfundabile ale acestui modernism afabil, hedonist și ludic, atașat ideii de înnoire, dar în același timp permisiv față de tradiția istorică.

Pentru București, capitala unei națiuni reîntregite și orientate spre progres, dar care nu își renega trecutul, Art Deco a apărut ca soluția optimă pentru a imprima peisajului urban o expresie în același timp modernă, monumentală și agreabilă, în consonanță cu prestanța noului statut, dar și cu spiritul locului. Gustul Deco se afirmă imediat după război, la început ca atmosferă și stil de viață al protipendadei bucureștene, preluat apoi mimetic la nivelul păturilor medii și chiar al claselor populare – după care spre sfârșitul deceniului al 3-lea se conturează și suportul concret al unei arhitecturi de factură Art Deco.

 

Eclectismul Beaux-Arts, căruia Bucureștiul îi datora renumele de „Mic Paris”, era văzut în continuare ca marcă a modernității și a efortului de sincronizare cu lumea occidentală, chiar dacă acolo devenise desuet sub tirul avangardelor. Iar stilul neoromânesc, sinteză a tradițiilor autohtone, părea să câștige teren odată cu formarea României Mari, fiind susținut de o ideologie conservatoare care exalta ruralitatea și ortodoxia ca fundamente identitare ale românismului.

 

Contextul social-cultural nu era deci favorabil unor înnoiri radicale – deși, odată împlinite idealurile eliberării și unității naționale, noua generație de intelectuali și artiști se putea dedica pentru prima dată unor cauze culturale (după cum remarca Mircea Eliade) și chiar a dat tonul avangardei europene prin personalități precum Brâncuși, Victor Brauner, Marcel Iancu, Tristan Tzara sau Eugen Ionescu. În țară, avangarda literar-artistică, reunită în jurul revistelor Contimporanul, 75 HP, Punct, Integral, unu sau Meridian, promova ideile reformatoare ale epocii, însă fără nihilismul și elanul provocator al avangardismului european, manifestând un spirit de sinteză și o deschidere spre tradiție ce va caracteriza ansamblul modernismului românesc interbelic.

 

În acest registru moderat se situează și modernismul Art Deco: accesibil, atractiv și tolerant, apare ca interfață între radicalismul elitist al modernismului doctrinar, moștenirea culturală a trecutului și gustul publicului – ceea ce explică succesul și popularitatea de care s-a bucurat în epocă.

Pentru început, spiritul Deco invadează Bucureștiul încă levantin al „crailor de Curtea-Veche”, care face loc orașului cosmopolit din proza mondenă a unora din romanele lui Cezar Petrescu (Carlton, La Paradis General) sau ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns). Viața orașului începe să pulseze în tempoul dansurilor la modă, charleston și black-bottom, cu poliritmii și cadențe sincopate de hot jazz care se regăsesc și în versurile unor poeți precum Demostene Botez, Barbu Brezianu sau Păstorel Teodoreanu.

 

Arterele din centru devin promenadele preferate ale lumii mondene, atrase de magazinele cu ultimele noutăți de la Paris (în primul rând Galeries Lafayette pe Calea Victoriei sau Vulturul de mare pe Bulevardul Brătianu), dar și de cafenele (Corso, Royal, Café de la Paix, Café Wilson), de terase și grădini (Lido sau Monte Carlo în Cișmigiu, pe lângă mai vechile Union și Oteteleșanu). În fotografiile de epocă apar bărbați eleganți cu freze și mustăcioare à la Douglas Fairbanks, purtând costume „la două rânduri” și pălării fedora cu boruri largi, și tinere doamne cu siluete filiforme à la garçonne, cu nelipsitele șiraguri lungi de perle și pălării cloche, dezinvolte în rochiile-sac ce le dezvăluie gambele în ciorapi Mousselin.

 

Ghidul oficial al orașului din 1934 consemnează:

„De la ore 11 până în timpul prânzului, pentru a reîncepe de la 17 până seara, Calea Victoriei mișună de lumea dornică de plimbare și de spectacolul gratuit ce-l prezintă acest dute-vino pe porțiunea dintre bulevardul Elisabeta și Palat, șoseaua Kisseleff fiind proprie mai ales plimbărilor cu automobilul și equitațiunei.”

 

Text semnat de arh. Mihaela Criticos