O lume nouă
O lume nouă. Lumea cea nouă. Visul atâtor generații!… Conceptul a reușit să reunească pe Columb, Dvorjak și Elia Kazan. Tentația de a crede în realitatea sau măcar în posibilitatea unei lumi înnoite este probabil inerentă speciei umane. De multe ori, asta ne face să ocultăm minunea cea mare a lumii reale: faptul că ea este nouă în fiece clipă. Ne-aceeași. Căci atunci când lumea pare neschimbată, privirea noastră este în fiece clipă alta. Deci lumea este, inevitabil, perpetuu nouă. Cea descoperită de ochii copilului, ai călătorului ori ai pușcăriașului proaspăt eliberat.
Uneori, lumea se înnoiește prin distrugere. În felul în care se înnoia Imperiul Chinez, odată cu schimbarea împăratului: se ardea totul, cu excepția cărților fundamentale. Se construia nou, tot din lemn, tot vremelnic. Lemnul conținea în însăși esența sa premisele următoarei distrugeri înnoitoare. În umbra fiecărei distrugeri stă speranța unei lumi noi. Mărturie, cele două mari războaie zise mondiale. Le-au urmat „lumi noi”, clădite de oamenii rămași, cu mușchii și mințile lor.
Printre ei – Charlotte Perriand.
Greu de găsit ceva mai exaltant decât orizontul nemărginit al științei. Cum să nu încerci noul, atunci când vechiul a dat în putregai?!
Charlotte și-a împrejmuit talentul de arhitect și designer cu alte talente: Fernand Léger, Le Corbusier, Picasso, Calder. Non multa sed multum. Au purces ei astfel spre o nouă facere. Spre o lume încă neștiută, nebănuită, cea a modernismului industrial. Cochilia arhitecturală, amenajările, acea inefabilă joncțiune între util și artă ce aparține (sau ar trebui să aparțină) designerilor.
Decorațiunile veneau de la toți și de la natură. Fără pretenții ecologice, doar cu bunul simț ancestral. Frumusețe funcțională. Cu funcție destinată nu zeităților sau puternicilor pământești, ci omului de rând. Celor care muncesc și își câștigă dreptul la frumos cu forța brațelor și sudoarea frunții.
Vremea acestor idealuri pare a fi trecut, iar lumea cea nouă visată de Charlotte și de prietenii ei a apus. Rămâne frumusețea. Frumusețea ca drept uman. Ideea că omul, prin însăși esența sa, independent de orice alți parametri, merită frumosul. Charlotte Perriand a fost un om frumos!