O privire prin geamlâc
Sunt unice, discrete, elegante, ne plac şi ne înfrumuseţează ziua atunci când mai descoperim câte unul. Au un nume haios, un spirit boem şi o istorie cel puţin interesantă. Le găsim în forme diferite, la case ţărăneşti, locuinţe moderniste, conace boiereşti şi blocuri comuniste. De la ce au plecat şi unde au ajuns geamlâcurile vom vedea în cele ce urmează.
În urmă cu o sută şi mai bine de ani, tataie îşi construia casă în satul lui; una mică şi simplă, aşa cum se fac casele la ţară. După ce a terminat de ridicat pereţii şi acoperişul, a început să meşterească cu multă migală la tot felul de bucăţi de lemn, care mai de care mai frumoase. Le-a îmbinat, le-a aranjat şi casa cea simplă a căpătat altă înfăţişare: acum avea pridvor, un pridvor de lemn sculptat, ca un volan de dantelă la rochie.
Ceva mai târziu, aşa cum moda timpului cerea şi probabil şi din raţiuni funcţionale, pridvorul a fost închis cu geam. Nu arăta rău, însă era altceva. Toate acele umbre ce odinioară desenau faţa casei şi care îi dădeau profunzime dispăreau din exterior sub foaia lucioasă de sticlă, încă lucrată manual, încă tăiată după forma decoraţiilor de lemn. Tot pe atunci, s-a descoperit şi fierul forjat ca material pentru decoraţii şi astfel s-a născut şi „pridvorul” de fier. Alt tip de ornament, alt tip de dantelă, însă acelaşi rol, acela de a îndulci trecerea din exterior către interior şi viceversa.
După nişte ani, bunicii nu au uitat de serile petrecute în pridvor, de ceaiul băut pe verandă şi de pisoii cuibăriţi în colţ. Au vrut să ia cu ei acea parte de viaţă, acel loc special în liniştea lui şi, ajunşi la oraş, la casă mare cu etaj, şi-au construit balcon, sau loggie sau, după cum ne explică dicţionarul, geamlâc. Termenul provine din turcescul ţamlik şi se referă la acel perete de sticlă fixată pe lemn sau metal ce închide un spaţiu intermediar între exteriorul şi interiorul unei case. Unele geamlâcuri sunt simple coridoare închise cu sticlă, altele se pierd la graniţa cu bovindoul sau foişorul. Multe dintre casele cochete şi nu numai ele, încă mai păstrează tâmplăria şi geamurile originale. În timp, geamlâcul a urmat forma tipică a epocii în care a fost construit, preluând fie din ornamentele florale ale eclecticului metalic, fie din simplitatea geometrică a lemnului atent finisat după modelul rural. Decoraţia a fost simplificată treptat, atât în cazul lemnului, cât şi în cel al metalului, fie din raţiuni compoziţionale, fie economice.
Continuând povestea noastră, adusă mai aproape de contemporaneitate, cu tot cu geamlâc, ajungem la interbelic şi postbelic, la oraş cu densitate mare şi locuinţe colective cu balcon pe post de curte. Cum viaţa la bloc diferă de cea de la casă, fiind mai agitată, mai poluată şi mai puţin intimă, balconul deschis către public nu s-a dovedit a fi o soluţie convenabilă pentru locuitorii oraşului, în ciuda arhitecţilor care au considerat astfel. Prin urmare, geamlâcul, devenit, în limbajul uzual, „balcon închis”, a fost preluat într-o formă mai mult sau mai puţin degradată, pentru a satisface nevoile de intimitate şi confort termic ale cetăţeanului de rând, bun gospodar cu spirit de iniţiativă.
Astăzi, ne plimbăm prin coridoare de blocuri placate cu „geamlâcuri” din fier de diferite culori, mai bine sau mai prost întreţinute, alternate cu PVC alb, maro sau negru, cu geam transparent, cu folie de aluminiu sau draperie, într-un amestec ameţitor ce aduce vag cu pridvorul ţărănesc din care îşi trage seva.
Acum, lucrez într-o clădire de birouri recent construită, cu uşi şi pereţi realizaţi după normativ, cu birouri tip şi scaune ergonomice, cu un calculator conectat la internet şi apă plată cu lămâie pe post de ceai. Privesc afară prin faţada cortină cu geamuri identice şi mă întreb dacă geamlâcul prin care văd oraşul de azi este o formă degradată sau una evoluată a ceea ce meşteşugea odinioară tataie.