Olympic Aquatics Centre
Cu un an înainte de începerea Jocurilor Olimpice Londra 2012, a fost definitivată şi mult-aşteptata piesă de semnătură a Satului Olimpic: centrul acvatic proiectat de Zaha Hadid. Cu forme spectaculoase, lichide – cum era de anticipat din partea arhitectei britanice – construcţia se ridică cu graţie la înălţimea expectativelor, cu menţiunea că frumuseţea sa „vine din interior”.
Deşi în mod normal descrierea unui obiect începe cu o privire de ansamblu, în cazul centrului acvatic se justifică sărirea acestei etape pentru a-i sorbi din ochi spaţiul interior. Adăpostit sub un acoperiş spectaculos care îl domină din toate unghiurile, pare modelat dintr-o singură mişcare unduioasă a unui val care-şi lasă urma pe nisip. Fiecare detaliu reflectă o armonie desăvârşită cu întregul, contribuind la impresia unei creaţii organice, modelată de forţele naturii mai degrabă decât de cei 900 de muncitori din echipa de construcţie.
Acoperişul este elementul dominant al întregii compoziţii. Generat de unghiul vizual virtual al celor 17 500 de spectatori anticipaţi la Olimpiadă, curbele acestuia descriu un arc parabolic care articulează cele două volume ale bazinului de întrecere şi de scufundări. Structura de 11 000 de metri pătraţi, din oţel îmbrăcat în lemn, acoperă o suprafaţă liberă lungă de 160 de metri şi lată de 90. Singurele elemente de sprijin sunt doi piloni de beton la distanţă de 54 de metri pe una din laturi, şi un zid, tot de beton, pe latura opusă. Greutatea totală a oţelului este de 3 200 de tone, spre deosebire de, spre exemplu, cea a acoperişului Velodromului olimpic, de dimensiuni şi forme similare, care cântăreşte numai 300 de tone. Impresia vizuală infirmă însă cu obstinaţie aceste cantităţi, înregistrând doar incredibila uşurinţă de mişcare a unui strop de apă care se alungeşte în aer. Plonjând mult peste anvelopa interiorului, membrana sa se extinde generos deasupra intrării principale.
Această consolă este porţiunea cea mai vizibilă atât din acoperiş, cât şi din forma arhitecturii iniţiale a centrului, care nu va fi revelată până după Olimpiadă. Până atunci, centrul acvatic propriu-zis este prins între două aripi laterale, care-l obturează aproape cu desăvârşire. În urma lecţiilor învăţate din experienţele anterioare, flexibilitatea megastructurilor olimpice a intrat sub scrutinul perpetuu al organizatorilor şi populaţiei, care încearcă să evite amprenta permanentă a unor facilităţi-gigant, inadecvate pentru uzul post olimpic. Aceste preocupări şi-au pus amprenta şi pe înfăţişarea finală a centrului acvatic, ale cărui „aripi” sunt anexe cu gradene ce vor fi eliminate după consumarea Jocurilor, reducând capacitatea construcţiei de la 17 500 de spectatori la 2 000.
Varianta fără aripi a construcţiei, dar la o scară mult mai mare, este cea care a câştigat concursul înainte ca Londra să fie selecţionată ca oraş olimpic, şi care urma să fie construită independent de decizia finală a Comitetului Olimpic. Compromisul de a micşora structura principală şi a adăuga anexele are ca scop implementarea unei construcţii care va putea fi utilizată şi după finalizarea jocurilor, transformându-se într-o facilitate pentru comunitatea locală, care va include o cafenea, o creşă, camere de schimb pentru adulţi şi copii, şi care va fi deschisă către o mare piaţă publică.
În timpul Olimpiadei, centrul acvatic va reprezenta poarta de intrare pentru majoritatea vizitatorilor. Prinsă între un canal şi calea ferată, construcţia se leagă de restul parcului olimpic printr-un pod care trece pe deasupra ei, traversând atât şinele de tren către zona Stratford, cât şi apa către restul facilităţilor sportive.
