Orașul nocturn

Orașul nocturn are un metabolism care adesea ne scapă printre degete în defavoarea celor mai vulnerabili – femei, bătrâni, copii, persoane cu handicap. Profilul său funcțional și estetic se modifică, făcând loc activităților și imagisticii dominate de anumite tipuri de consum – divertisment, restaurante, baruri, transport privat – minimizând spațiul și responsabi­litatea publică, făcând loc legilor amplasamentelor particularilor.
Întunericul, imprevizibilul, aleatorul invită dominația personajelor și activi­tăților care fug de lumina zilei, de ochiul autorităților și care pot domina fizic asemenea condiții. Adesea, au conotații nefaste pentru cei care nu dispun de mijloacele de a se descurca în absența infrastructurilor publice de ordine, siguranță și transport.
Am întrebat câteva arhitecte românce cum se simt navigând orașul noaptea și cum își imaginează urbanismul nocturn pe care l-ar putea explora în siguranță. În răspunsurile lor, redate mai jos, luminile orașului iau multe forme, din care iluminatul electric e doar una. Celelalte sunt: un spirit comunitar inclusivist, amprenta curatorială (grija față de loc), prezența „ochilor pe stradă”, culoarea, extensia cotidianului diurn în peisajul nopții și prezența colectivităților.

Arh. Flavia Matei (Viena):
Infrastructuri comunitare și inclusiviste

Angsträume.
Prima oară m-am lovit de cuvântul ăsta când m-am mutat la facultate în Viena. Angstraum transpune un sentiment – frica pe care o simțim noi, femeile, și alte grupuri vulnerabile – în limbajul spațial al orașului. Toate cunoaștem aceste buzunărașe din oraș. Sunt acele locuri retrase în umbră și penumbră, departe de iluminatul electric, în parcuri sau sub poduri, în holurile gărilor, intrândurile scărilor de bloc sau aleile dintre clădiri.
Aceste zone le evităm dintotdeauna, aproape instinctiv, de teama unui pericol presupus, real sau construit. Angst înseamnă teamă în germană, iar Raum – spațiu. Angsträume – spații ale fricii.
Trebuie stabilit de la bun început că orașul este o reflexie a societății și a normelor morale care guvernează. Generarea de spații publice este o unealtă în mâna arhitectelor și arhitecților prin care materializăm aceste norme. Profesia asta m-a învățat să observ spațiul din diferite perspec­­tive – printre care perspectiva de clasă și cea de gen. Spațiile fricii iau naștere la intersecția acestor dimensiuni, în dihotomii înguste precum femeie-bărbat, sărac-bogat, alb-de culoare, care se răsfrâng toate mai departe la nivel urban în spații publice vs. spații private.

76732179_1447005608783544_3368905925313167360_n as Smart Object-1
Foto: Flavia Matei

Definim de la sine înțeles strada, piața sau parcul drept spații publice. Mi-e foarte clar că am dreptul să fiu în spațiul public, dar voi evita totuși să le traversez când devin spații ale fricii. Traseele mele înăuntrul orașului devin un zig-zag alambicat după înserat: scanez după posibile locuri problematice, construiesc strategii cum să le evit și mă orientez mereu după zonele cele mai luminoase, cele mai publice, cele mai expuse. Orașul se schimbă pentru mine în funcție de momentul zilei. Lumina joacă un rol important, la fel și prezența oamenilor. Cele două variabile determină în mod direct gradul meu de siguranță. Să fie clară treaba: locuiesc în Viena, unul dintre cele mai sigure orașe din Europa. Dar când trag linie, situația e în felul următor: sunt anumite zone ale orașului pe care mi le interzic din start după căderea serii, mai ales dacă sunt singură. Cel mai mult regret parcurile sau aleile verzi de pe malurile Dunării, pentru că mi-ar plăcea să alerg la sfârșit de zi cu câinele meu, Patu.
Orașul ideal la care aspir este unul comunalizat, suficient și mulțumitor pentru toate și toți. Aici, spațiul meu public nu mai este concomitent adăpostul altcuiva, pentru că dreptul la locuire decentă devine universal și asigurat de stat, iar niciun om nu mai este obligat să trăiască în stradă. Felul în care proiectăm devine și el un gest comunitar: cetățenele și cetățenii participă activ la creionarea străzilor, cartierelor și orașului, democratizând astfel atât procesele decizionale, cât și spațiile generate. Principiile arhitecturii și urbanismului devin unelte folosite de arhitecte și arhitecți în serviciul comunităților și nu al intereselor private.
În orașul meu ideal, arhitectele și arhitecții proiectează clădiri și spații sigure, integrative și accesibile pentru femei, copii, vârstnici, persoane cu dizabilități și toate celelalte clase sociale. Explorăm și inovăm spații de interacțiune, locuri de întâlnire, de conversație, de sprijin sau de recreere. Respectăm simbioza dintre mediul construit și cel natural. Se dă prioritate vieții comunale prin parcuri extinse, transport public, acces la apă, locuri de joacă, centre sociale și sportive publice. Spațiile sunt folosite intens, activ și sănătos.
Orașul meu ideal este un oraș care aparține în primul rând tuturor cetățenelor și cetățenilor, în toată diversitatea noastră.

Dr. Arh. Oana Țiganea (Parma):
Ochii pe stradă, lumini și grijă pentru loc

Singurul oraş în care mi-am permis să explorez singură câte ceva noaptea este Zwolle, o mică localitate olandeză cochetă, unde am fost timp de trei luni studentă Erasmus prin 2007. În plus, niciodată nu exploram pe jos, ci, evident, pe bicicletă. Exceptând faptul că mă aflam în Olanda, am crescut pe bicicletă şi pe bicicletă m-am simţit întotdeauna în siguranţă. Mi-a dat senzaţia că aş putea scăpa din orice posibilă situaţie nocturnă neprevăzută. În acest caz, fascinaţia explorării nocturne venea din „holbatul” pe fereastra altora. Din stradă în casă. Mă fascina (şi încă mă fascinează) enorm spaţiul interior al locuinţelor olandeze expus integral publicului urban prin ferestrele imense lipsite de perdele sau jaluzele. Rămâneam minute întregi privind casele altora.
Zwolle mi-a dat întotdeauna senzaţia de siguranţă noaptea, probabil pentru că toate unghiurile urbane erau luminate, ordonate, curăţate….
Pe lângă Zwolle, doar Alba Iulia îmi mai dă siguranţa unei explorări urbane nocturne pe bicicletă. Probabil pentru că este oraşul natal şi acea senzaţie de „acasă” domină frica. Însă, în ultimii ani, Alba Iulia a început să mi se pară inaccesibilă noaptea (deşi spaţiile urbane le cunosc ca în palmă) din pricina lipsei unei iluminări urbane adecvate. „Holbatul” în casa altora noaptea a rămas sportul nocturn preferat. În limitele permise ale decenţei. Nu mă interesează oamenii, personajele care locuiesc spaţiile interioare, ci spaţiul în sine. Luminat, până în cele mai mici unghere.
Deşi, prima imagine care mi-a venit în minte când am citit întrebarea a fost Point-a-Pitre (capitala insulei Guadalupa în Antilele Franceze) care, din contră, nu este cel mai luminat oraş vizitat până în prezent. Dar suprapunerea de straturi coloniale ale arhitecturii aflate în semi-ruină locuită, vizitată pe înserat / primele ore ale nopţii mi-a dat o senzaţie de linişte şi curiozitate satisfăcută. Probabil din cauză că totul era extrem de nou şi de fascinant pentru mine, european pur-sânge. Cred că a fost singura dată în care mi-am dorit efectiv să explorez noaptea oraşul.

Arh. Urb. Mona Edulesco (Lyon):
Iluminatul care ne (re)dă culoarea

Mi-a plăcut dintotdeauna să mă plimb prin oraș seara. Clădirile au un farmec aparte înfășurate în umbrele înserării. Ca artist, ies deseori
pe înserate ca să fotografiez scenele care mă inspiră pentru viitoare tablo­uri – sunt mereu în căutare de noi teme, iar orașul este subiectul unei serii speciale în lucrările mele.
Pregătirea mea profesională de arhitect urbanist mi-a permis să studiez în profunzime și să înțeleg subiectul orașului în toată complexitatea sa. În tablourile urbane, îmbin această experiență cu libertatea și energia pe care pictura în cuțit de paletă îmi permite să le exprim într-o lume de tonuri și nuanțe colorate.
Mi-am început seria de picturi cu peisaje urbane nocturne acum mulți ani. Am fost mereu atrasă de mistic (pot să spun „de misticismul nopții”? da, aș putea), de iluminarea nocturnă a orașului, de cromatica pe care o pot explora redând o scenă urbană de noapte.
Locuiesc de 8 ani în Franța și, uite așa, orașul Lyon a devenit subiectul principal al peisajelor mele urbane de noapte. Inspirația a apărut după ce am asistat prima dată la celebrul Festival al Luminilor din Lyon (La Fête des Lumières). Desigur, în timpul unei astfel de sărbători te simți în siguranță în majoritatea zonelor. Lumea-i entuziastă, ambianța este fascinantă și aproape că uiți ceea ce înseamnă nesiguranța adusă de întuneric…
Am imortalizat și alte orașe, printre care Paris și Barcelona, două orașe care-mi sunt foarte dragi. Multe dintre aceste picturi abordează vederi nocturne ale orașelor într-o manieră stilizată.

Mona_lyon1
Ilustrație: Mona Edulesco – Les parapluies de Lyon, ulei pe pânză (@monaedulescoart; mona-edulesco.pixels.com)

Locuind chiar în centrul orașului Lyon, frecventez cu pasiune aria centrului istoric, zone care sunt destul de animate și în care nu am avut niciodată vreun incident. Peisajele mele urbane au ca subiect piețe, străzi, spații din centrul orașului, pentru că-l găsesc fascinant, chiar după atâta timp – aș putea spune că avem chiar o poveste de iubire!
Ar fi interesant să pot explora zonele mai periferice, în căutarea unor noi subiecte pentru seria de nocturne, dar pentru moment este complicat. Mi se pare că foarte rar te poți simți cu adevărat în siguranță într-un oraș al zilelor noastre. Aici e vorba de componenta sociologică. Peste tot există un risc, o nesiguranță, ideea unui potențial atentat terorist care planează. Și asta nu se va rezolva prin metode tehnice.
Orașul nocturn din picturile mele are o tentă suprarealistă, utopică. Îmi place să creez atmosfere vii, pline de vitalitate și pozitivism. Multe personaje, multă lumină, animație, culori puternice… cu certitudine o piață, o stradă, o cafenea, în care oricine se poate simți în siguranță. O atmosferă pozitivă, dar în același timp cu o tentă de romantism, de fantastic, aș spune.
Probabil că una dintre cele mai accesibile soluții pentru un oraș nocturn ideal ar fi un iluminat stradal de calitate și mai elaborat. Ceea ce mi-aș dori – dacă s-ar descoperi o sursă de energie curată și inepuizabilă – ar fi ca toate, dar absolut toate clădirile unui oraș să fie iluminate noaptea. Suprapunerile luminilor ar crea efecte foarte plastice, nu-i așa?
Cum îmi imaginez un oraș nocturn în care m-aș simți în siguranță? Primul gând este desigur un oraș similar cu cel din picturile mele: un oraș în care aș putea picta noaptea în plein air fără cea mai mică emoție. Un oraș colorat și luminat.

Arh. Miruna Gri (București)
Santinele nocturne: spații ale cotidianului colectiv

Am stat să mă gândesc și să știi că am fost surprinsă de concluzie. 🙂
Mie, noaptea îmi place să mă plimb/să parcurg alte zone decât ziua.
Dacă ziua îmi place să mă plimb prin cartiere de case, să văd curți și case vechi sau noi, să surprind detalii arhitecturale sau care țin de modul de locuire, noaptea îmi place să mă plimb prin cartierele de blocuri. Pe bulevarde (cu magazine luminoase, cu vitrine mari și cu oameni adunați în cafenele) sau pe străduțele mici, în care simți forfota din spatele fațadelor.
Casele mici sunt adormite sau locuite discret de familii care nu ajung să le trezească, să le domine personalitatea.
Blocurile, anoste sau doar uniforme, sunt vasul discret umplut cu o diversitate mare de familii și simt – sau îmi închipui, nici nu știu – energia celor dinăuntru atunci când merg pe stradă. Unde mai pui că, fie vara, fie iarna (dar mai ales vara, pe căldurile alea insomniace), noaptea sunt grupuri de oameni tineri care „păzesc” scările de bloc. Nu mi-a fost niciodată frică de ei :), și pentru că sunt copil de oraș, probabil. Întunericul aduce străduțele cu blocuri la scara mai apropiată, felinarele și intrările luminate concentrează câmpul vizual, semi-întunericul din restul spațiului îmblânzește, estompează veșnicele ritmuri ale locuirii colective și pune în valoare ferestrele luminate de energia din interior.
Mi-ar plăcea mult să mă plimb prin parcuri noaptea, dar îmi e frică. Iar aici mi se oprește imaginația, nu îmi pot da seama ce m-ar putea face să mă simt în siguranță. Am fost noaptea prin parcuri cu tonete de înghețată, vată de zahăr sau popcorn la tot pasul, cu mașinuțe sau alte distracții împrumutate din bâlciuri, și mi s-au părut mai degrabă un pic sinistre decât insule de siguranță.
Ca să mă simt în siguranță în oraș noaptea, e nevoie de oameni la tot pasul, lumină. Și magazine din loc în loc, adică potențiale locuri în care să găsești adăpost. Îmi amintesc de un magazin din Rotterdam – o măcelarie turcească pe un colț de stradă, foarte populară în cartierul în care am locuit câteva luni. Funcționa nonstop, dar nu vindea nonstop kebab, ci primea de la primărie o subvenție consistentă pentru a ține deschis toată noaptea. Ca măsură de siguranță publică – mult mai eficientă și mai umană decât orice camere de luat vederi sau patrule polițienești.
Îmi place să conduc noaptea târziu prin oraș. Fiindcă e un amestec de liniște cu oboseală și trebuie să îmi impun să fiu mai alertă, riscurile le simt (și sunt, sigur) mai mari.

Articol publicat în igloo #193_Big City Lights

igloo_193-shop-1-234x300