Oraşul Vizibil 2
Fundaţia AltArt şi Primăria Muncipiului Cluj-Napoca au lansat ieri cea de-a doua ediţie a expoziţiei Oraşul Vizibil, prezentând o serie de lucrări de artă-comentariu social în diferite spaţii de afişaj public. Sabin Borş a stat de vorbă cu directorul fundaţiei Rariţa Zbranca pentru a afla mai multe despre proiect.
Spaţiul public ca spaţiu creativ. De vorbă cu Rariţa Zbranca
„Responsabilitatea politică este direct proporţională cu responsabilitatea cetăţenească”
Rariţa Zbranca este producător cultural, cu experienţă în management cultural, cercetare şi dezvoltare de politici. Aria ei de interes şi activitate este cultura ca factor de dezvoltare. Este director al Fundaţiei AltArt, preşedinte al Federaţiei Fabrica de Pensule şi membră a Grupului Strategic al iniţiativei „A Soul for Europe”. În ultimii 14 ani a lucrat în organizaţii neguvernamentale în domeniile culturii, democraţiei şi media: Fundaţia AltArt, Stiftung Zukunft Berlin, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. A absolvit Secţia Foto-Video-Procesare Computerizată a Imaginii a Universităţii de Artă din Cluj (2003) şi Facultatea de Jurnalism a Universităţii Babeş Bolyai Cluj (1998).
Sabin Borş: AltArt se află acum la cea de-a doua ediţie a proiectului Oraşul Vizibil, unul dintre proiectele care vizează abordarea integrată a aspectelor legate de dezvoltarea urbană a oraşului Cluj-Napoca. Cum a apărut ideea acestui proiect şi căror nevoi sociale se adresează acesta?
Rariţa Zbranca: Am iniţiat Oraşul Vizibil în 2010, având deja experienţa câtorva proiecte de intervenţie artistică în spaţiul public – Omul de Zăpadă Digital, Viitorul Probabil, Binarium –, într-un context special care a deschis perspectiva de a lucra împreună cu autorităţile locale: cu puţin timp în urmă, Consiliul Local din Cluj luase decizia de a impune proprietarilor spaţiilor vacante din centrul oraşului să afişeze în vitrine imagini cu Clujul vechi, pe perioada cât spaţiile sunt neocupate. Criza economică, apariţia mallurilor şi, în unele cazuri, procesele de retrocedare nefinalizate au făcut ca multe spaţii din centrul oraşului să stea goale pentru luni, uneori ani, creând un peisaj dezolant. Propunerea noastră a fost să abordăm aceste spaţii într-un mod mai creativ şi, mai ales, mai constructiv. Adică într-o formă contemporană şi cu un conţinut relevant pentru viaţa actuală a oraşului. Am venit atunci cu ideea de a lansa un concurs de lucrări de artă care să adreseze temele spaţiului public, în egală măsură în dimensiunea lui construită şi în dimensiunea sa simbolică. Vitrinele şi afişierele pe lângă care trecem zi de zi sunt spaţii ideale pentru a comunica mesaje către un public larg (asta a descoperit-o publicitatea cu mult timp înainte), iar acum ele pot deveni temporar spaţii expoziţionale şi suportul unor mesaje sociale. Ne interesează atât calitatea artistică a lucrărilor, cât şi capacitatea lor de a oferi un comentariu social, şi chiar mai mult, de a genera dezbatere. Ca să susţinem această dezbatere, am creat o platformă web – www.altart.org/orasulvizibil – pe care publicul poate comenta şi vota lucrările preselectate. Motivaţia noastră este să facem vizibil oraşul oamenilor lui şi să facem vizibili oamenii oraşului; să punem în discuţie teme ale vieţuirii urbane, ale utilizării şi aproprierii simbolice a locurilor din oraş, teme legate de istoria recentă şi modul în care oraşul este trăit sau tranzitat de diferite grupuri sociale. Focusul tematic al proiectului a fost reaproprierea spaţiului public, în prima ediţie, şi deschiderea spaţiului, dimensiunea sa participativă şi socială, în cea de-a doua ediţie.
S.B.: Cum vezi această a doua etapă a proiectului? A devenit proiectul o platformă tentantă pentru tinerii artişti sau arhitecţi să îşi exprime viziunea asupra locuirii urbane? Şi care sunt aşteptările voastre privind această ediţie şi felul în care este abordată tema?
R.Z.: Intenţia noastră este să creăm prin Oraşul Vizibil un punct de reper pentru arta în spaţiul public din România. Nu atât în sensul de a avea un proiect „de prestigiu”, cât mai mult în sensul de a crea un cadru stabil – un concurs anual, o platformă profesională de expresie pentru artişti şi arhitecţi şi, nu în ultimul rând, un spaţiu de dezbatere publică. E relevant aici faptul că am optat pentru realizarea mai multor lucrări, care să prezinte perspective şi abordări diferite, şi nu să susţinem producţia unei singure lucrări „de prestigiu”, în spiritul monumentalismului familiar spaţiului nostru geografic. Primele ediţii au încă dimensiunea unui proiect pilot, sperăm că vom reuşi să extindem baza de parteneri şi susţinători ai proiectului pentru a genera cu adevărat o „platformă”. Încă de la început, ne-am imaginat că vom adăuga cu timpul noi module. În acest moment, concursul vizează lucrări pentru spaţii de expunere şi afişaj – vitrine, billboarduri, panouri de afişaj public, ecrane stradale. Ne dorim să deschidem concursul şi pentru lucrări mai complexe, intervenţii urbane, mobilier urban etc. Există interes pentru a propune lucrări din partea unui spectru profesional destul de divers, de la artişti, arhitecţi, creativi din publicitate, până la activişti din diferite sfere. În ceea ce priveşte abordarea temelor, dacă la prima ediţie am primit destul de multe propuneri „estetice”, în cea de-a doua ediţie conţinutul social al lucrărilor este predominant, probabil nu întâmplător, dat fiind faptul că am avut parte, în lume, dar şi la Cluj, de un an de revolte populare, proteste, manifestări de solidaritate socială şi campanii ale societăţii civile.
S.B.: Una dintre problemele cu care ne confruntăm în general mi se pare a fi aceea că majoritatea intervenţiilor culturale au loc cu mare întârziere în desfăşurarea anumitor procese şi, implicit, nu participă decât oarecum conclusiv la discutarea anumitor probleme. În ce fel mai putem face vizibil oraşul astăzi, în condiţiile unor practici şi politici care de multe ori ignoră cu desăvârşire apelul societăţii la o re-evaluare a acestora? Şi cum aţi reuşit să realizaţi compromisul cu autorităţile locale, ştiut fiind faptul că acestea se feresc de multe ori să se „alieze” cu arta pentru conturarea spaţiului public?
R.Z.: Este adevărat că există o perspectivă din care politicile urbane şi mai ales modul în care ele sunt materializate pot genera o stare de deznădejde celui care se aşteaptă să regăsească la noi supleţea şi viziunea unor oraşe europene ca Berlin, Nantes sau Liverpool. Pe de altă parte, nu putem ignora particularităţile contextului local şi, conştienţi de neajunsuri, trebuie să ne redefinim aşteptările. Responsabilitatea politică este direct proporţională cu responsabilitatea cetăţenească. Conceptul de consultare publică, atunci când este vorba de un proiect de lege sau de un plan de amenajare urbană, semnifică total altceva la noi faţă de Berlin. Şi asta atât datorită disponibilităţii diferite a autorităţilor pentru o consultare autentică, cât şi participării diferite, la nivel de implicare şi conţinut, a cetăţenilor. Din păcate, acest lucru se traduce în România în faptul că societatea civilă nu reprezintă un pol de putere. Altfel spus, cred că ce poate funcţiona în a face vizibile aspecte specifice din viaţa urbană sunt abordări specifice. Dacă politicile nu funcţionează pentru că depind de prea mulţi factori de necontrolat în contextul actual, micropoliticile pot da roade. Un proiect cum e Oraşul Vizibil ar putea deveni un exemplu de micropolitică, un exerciţiu de a gestiona într-o manieră mai inclusivă spaţiul public urban.În cazul Oraşului Vizibil putem chiar vorbi de un parteneriat cu Primăria Cluj, care în special în 2010 şi-a asumat proiectul şi s-a implicat concret în realizarea lui, de la promovare, la punerea la dispoziţie a spaţiilor de expunere, montarea lucrărilor etc. Desigur, un proiect în care artiştii sunt invitaţi să propună lucrări de critică socială poate deveni uşor incomod pentru autorităţile locale, însă dincolo de discuţii legate de oportunitatea unor lucrări, selecţia juriului – formată din artişti, curatori, urbanişti, experţi în comunicare publică – a fost acceptată şi respectată.
Lucrurile au funcţionat mai dificil în 2011, când realizarea expoziţiei a fost amânată din cauza scandalului legat de arestarea primarului, care a dat peste cap ritmul şi funcţionarea departamentelor de a căror activitate depinde finalizarea proiectului.
Un astfel de proiect nu poate exista fără cooperarea cu autorităţile. Ce cred că poate creşte calitatea şi relevanţa proiectului pentru scena locală, dar şi nivelul implicării administraţiei publice, este ca acestui parteneriat să i se alăture şi alţi actori esenţiali în definirea spaţiului urban – alte organizaţii ale societăţii civile, universitatea, în special cea de arte şi arhitectură, companii din zona arhitecturii, construcţiilor şi publicităţii, instituţii publice.
S.B.: În ce fel un astfel de proiect reuşeşte să adapteze o practică managerială sau curatorială, care până la urmă este una globală, la condiţiile locale şi la specificul contextului?
R.Z.: Cred că doar adaptarea la condiţiile locale face posibil ca o practică managerială sau curatorială de acest fel să aibă loc. Dacă într-o galerie sau un muzeu poţi re-crea o expoziţie în condiţii similare în colţuri de lume diferite, bineînţeles în măsura în care ai resursele necesare, orice intervenţie în spaţiul public devine complet irelevantă în lipsa unei adecvări la spaţiu, comunitate şi context. Mi se pare notabil faptul că în ultimii ani a crescut interesul pentru arta în spaţiul public în România, dincolo de dimensiunea monumentală a genului care are deja o istorie destul de pompoasă. Au apărut iniţiative precum Oraşul Vizibil, colective de arhitecţi şi artişti cu proiecte bine articulate adresate dezbaterii şi redefinirii spaţiului urban precum Area 3, Superbia Suburbia, Studio Basar etc. Dacă dorim să vorbim de o practică internaţională în context românesc, aş spune că e încă o zonă de pionierat, dar foarte dinamică şi cu potenţial.
S.B.: Din acest punct de vedere, crezi că în Cluj-Napoca avem de-a face cu o evoluţie a proceselor urbane sau cu o nouă mutaţie, cu o nouă deplasare a problematicilor? Reuşim să gestionăm şi să re-orientăm, prin intermediul unor astfel de proiecte, o direcţie de interpretare a proceselor urbane dar şi o direcţie de acţiune, de responsabilizare efectivă a publicului, fie el chiar publicul indirect, care vede lucrările expuse în spaţiul public?
R.Z.: În termeni generali, cred că dezvoltarea proceselor urbane la Cluj nu poate fi pusă la îndoială. Putem desigur discuta calitatea unor decizii sau lucrări, modul de implementare a unor proiecte. Şi pentru că vorbeşti despre o „nouă deplasare a problematicilor”, cred că frâna de mână trasă de criza economică procesului de extindere şi dezvoltare a spaţiului construit al oraşului oferă o ocazie foarte bună pentru a (re)gândi şi defini o serie de procese asociate creşterii urbane. Mă gândesc la aspecte cum ar fi designul „social” al spaţiilor comune, la mecanisme participative de redefinire a identităţii unor zone urbane sau sisteme de sprijin pentru arta publică şi modele de intervenţie culturală. Mai specific, dacă vorbim despre potenţialul unor proiecte precum Oraşul Vizibil, merită să diferenţiem nivelurile la care putem aştepta o schimbare. Dacă avem în vedere publicul, ceea ce numeşti „responsabilizare” înseamnă de fapt o schimbare de atitudine, iar asta cred că implică la nivel personal un proces mai complex. Cred că e dificil de demonstrat că însuşi contactul cu o lucrare de artă schimbă atitudini, sunt convinsă însă că există impact la nivelul conştientizării, înţelegerii şi dezbaterii problematicii propuse de lucrări. Iar acestea sunt etape necesare în parcursul individual către „responsabilizare”. Schimbarea semnificativă cred că se produce la nivelul actorilor implicaţi în mod direct în activităţile proiectului – artişti, producători, factori de decizie. A creşte motivaţia, interesul, producţia şi cadrul la nivel de politici şi proceduri pentru intervenţiile artistice urbane are un impact direct asupra configuraţiei viitoare a spaţiului public.
S.B.: Şi totuşi, dincolo de proiectul Oraşul Vizibil, care ar fi, din punctul tău de vedere, abilităţile şi responsabilităţile „politice” ale artistului şi ale arhitectului? Care ţi se pare că este rolul social al acestora la noi şi în ce fel societatea noastră reuşeşte astăzi să îi angajeze în mod eficient în procesele ce definesc evoluţiile urbane locale?
R.Z.: Cred că Oraşul Vizibil testează doar unul din probabil infinitele modele de angajare socială pentru artişti/ arhitecţi. E vorba aici de a pune în discuţie în moduri creative, provocatoare, teme ale convieţuirii în spaţiul urban. Artistul nu trebuie să fie în mod necesar activist sau angajat social. Este o calitate intrinsecă a actului artistic/creator aceea de a provoca zona de confort şi limitele gândirii conveţionalizate, iar prin asta, de a cataliza procese sociale. Artistul are libertatea de a nu fi politic, arta lui este însă politică. Dar bineînţeles, atunci când alege să fie implicat social, artistul are probabil mai multe instrumente şi abilităţi la îndemână decât orice altă profesie – are (prezumtiv) o cunoaştere rezonabilă a mai multor domenii, are viziune să imagineze scenarii şi soluţii, are destulă nebunie pentru a-şi asuma riscuri, şi nebunia artistului e acceptată social. Iar ideile noi au nevoie să fie mai întai acceptate, ca apoi, treptat, să fie îmbrăţişate şi extinse la nivel de practică socială. Dacă vorbim despre rolul artei şi al proceselor culturale în generarea de schimbări sociale, cred că merită pomenite mai multe dimensiuni – reflectă şi oferă perspective critice asupra societăţii, imaginează alternative şi oferă un spaţiu-laborator pentru structuri şi procese politice, sociale, economice, însoţeşte dezvoltarea capacităţii mentale şi emoţionale care face posibilă gestionarea vieţii într-o societate complexă precum cea contemporană. Din aceste motive, cred că orice proces de dezvoltare urbană poate fi catalizat prin participarea artiştilor/arhitecţilor. Evoluţia urbană are în sine o dimensiune culturală, însă atunci când arta şi cultura sunt incluse la nivel strategic ca piloni ai acestor procese, beneficiile pe care le pot aduce sunt infinit mai semnificative. Şi mă tem că la noi, în lipsa acestei înţelegeri, cultura rămâne un act periferic şi prin aceasta, majoritatea proceselor urbane se întâmplă la nivel tehnic, procedural, utilitarist, în cercuri de specialitate, fără o conexiune organică şi pertinentă cu comunitatea.
S.B.: În încheiere, aş vrea să te întreb în ce măsură crezi că putem vorbi, la noi, de posibilitatea constituirii unei „rezistenţe culturale”, a unei rezistenţe prin intermediul culturii? Au apărut numeroase iniţiative în ultima vreme care încearcă să „apere” societatea în faţa diverselor evenimente, decizii sau interese care ar privi un aşa-numit „client public”, dar care în fond nu sunt altceva decât instrumentări ale unor interese private. În ce fel astfel de întreprinderi se pot constitui sub forma unei „rezistenţe culturale” şi care crezi că e viitorul unor astfel de rezistenţe în contextul actual?
R.T.: Personal, nu cred în scenarii apocaliptice şi nu identific existenţa unei „ofensive” care să justifice o „rezistenţă”, fie ea şi culturală. Cred într-o alternativă culturală. Sunt convinsă că o societate în care este garantat accesul larg la cultură şi cultura devine un partener legitim în orice domeniu de activitate are asigurate premisele bunăstării şi ale unei dezvoltări echilibrate. O comunitate se defineşte nu doar prin colectivitatea de membri, ci mai ales prin simbolurile şi valorile cu care se asociază. Orice proces social şi, în consecinţă, orice proces politic sau economic, este codat cultural. Există o vorbă – „sunt prea sărac să îmi permit un lucru ieftin”; similar, cred că societatea românească este într-o criză atât de generalizată, încât nu ne putem permite să nu investim în cultură.