Paramongoliada. Drumul până la capătul lumii
Prin luna iunie scriam despre prima echipă românească ce urma să ia parte la cea de-a opta ediţie a Mongol Rally. Doi arhitecţi, un inginer de mediu, un jurnalist, un sociolog şi viitor medic s-au urcat la sfârşitul lui iulie într-o ambulanţă nu tocmai nouă ce avea să-i ducă, prin deşerturi şi schimbări drastice de altitudine şi climă, până la Ulan Bator. La sfârşitul cursei, vehiculul trebuia să fie donat, alături de o sumă de bani strânsă de echipă, Mongoliei.
„CzechOut Party”, organizat la Klenova, în Cehia, a fost unul din cele două starturi oficiale ale cursei. De aici, echipa s-a îndreptat spre propriul start, românesc, la petrecerea organizată pe plaja din Vama Veche, la Şoni. Au cântat Toulouse Lautrec şi The Moood şi a curs, recunosc băieţii, multă bere, pentru hidratare. A doua zi, după răsăritul de Vamă ce nu putea fi ratat, echipa a pornit la drum. Drumul prin Bulgaria a fost parcurs ca prin vis, iar vama turcească de asemenea. De-abia după depăşirea Istanbulului a început să se declanşeze, prematur, latura off-road a aventurii. Tot în Turcia, la Samsun, a fost vizitat prima dată, la doar trei zile (şi nopţi) de la start, service-ul auto.
Următoarea vamă a fost cea cu Georgia, care, spun Paramongolii, seamănă tare mult cu România, cu bune şi cu rele totodată. În Azerbaidjan, în schimb, lucrurile încep să se schimbe radical. Lacul Samkir sur Anbari se dovedeşte a fi înconjurat de teren arid şi vânt puternic, deci mult-sperata campare nu poate lua loc aici. Undeva pe drumul spre următorul lac are loc prima dintr-un suficient de lung şir de şpăgi necesare pentru ca acest traseu prin -stan-uri să fie posibil. Aproape de graniţa cu Iranul, într-o localitate, echipa dă peste un cimitir în care pietrele de mormânt sunt împodobite cu reprezentarea, în mărime naturală, a proprietarului.
Dacă teritoriul este deşertic şi neprimitor, oamenii, în schimb, sunt ospitalieri şi zâmbitori. Prejudecăţile şi temerile legate de Iran s-au risipit îndată: un tânăr, dornic de a-şi exersa engleza învăţată la şcoală, i-a ajutat pe băieţi să se orienteze, sunându-şi profesorul atunci când el nu reuşea să se facă înţeles. Atât doar că se întâmpla să fie prima zi de Ramadan şi e bine să aştepţi apusul soarelui pentru a te delecta cu dulciurile tradiţionale proaspăt achiziţionate, lucru pe care echipa l-a aflat curând.
Surpriza Turkmenistanului constă în capitala ei, placată aproape integral cu marmură, în timp ce restul teritoriului este de o sărăcie lucie. Totul aduce aminte de România comunistă în Asgabat, dar odată ce o depăşeşti, ospitalitatea localnicilor ce îi tratează pe Paramongoli cu pepene şi bere cucereşte.
În Uzbekistan, una dintre opririle interesante e fosta mare Aral şi vapoarele împotmolite pe uscat. Sistemul monetar de aici este cel puţin hilar: „pentru o sută de dolari am primit un teanc de 20 de cm de bancnote “, iar atunci când trebuie făcută o plată mai mare, e necesar să vii cu sacul de bani, la propriu. Pe drumul spre Tadjikistan, Dr. Quinn – singura fată din grup – împlineşte 24 de ani şi este serbată în mod corespunzător de către echipă. De-a lungul albiei râului Pamir, drumul urcă până la 4 655 km în pasul Akbaytal, „cel mai înalt loc în care urma să ajungem fiecare dintre noi”. Acoperişul lumii e o compoziţie superbă de ape repezi, munţi înalţi şi cer senin. Ultimul pas până la Dushanbe, în schimb, pare desprins dintr-un coşmar: „Am intrat pe zi şi am ieşit pe noapte, după aproape o oră şi 10 kilometri de film de groază. Inundat pe mai mult de jumătate din distanţă şi cu gropi suficient de mari ca să înghită o maşină mică, tunelul ăsta a fost o experienţă pe care nu pot să o regret, dar pe care nu aş repeta-o în viaţa asta“.
Prin Kirghistan, Paramongolii încep deja să realizeze că au cam cu două mii de kilometri în plus faţă de traseul propus, ceea ce le cam întârzie planurile. Amortizoarele sunt sudate în oraşul cu peste 3 000 de ani vechime Osh, lucru absolut necesar pentru următoarea porţiune de drum. Prin deşertul din Kazahstan, pe o margine de drum, stă o rampă auto, pe care ambulanţa se suie şi rămâne, pentru o perioadă, proptită cu o roată în aer.
„Maica Rusie” se poartă frumos cu echipa şi-i oferă drumuri ca-n palmă şi personaje prietenoase, care organizează spontan un mic tur al hotelurilor de diferite categorii din zonă, pentru cei cinci români. Undeva prin Altai, cea mai frumoasă porţiune a Siberiei, Paramongols se împrietenesc cu doi motociclişti italieni, şi ei înscrişi în Mongoliadă şi drumul le e comun până la destinaţie.
Următorul episod se desfăşoară sub cel mai albastru cer din lume, cel mongol. Printre iurte (autohton numite „ger”-uri), cămile tentate cu batoane de ciocolată şi hoarde de puştani de clase primare, ce se întrec călare pe mânji, echipa trece cu zâmbetul pe buze. Ba chiar, undeva prin Baiancongor, Dr. House împlineşte un sfert de veac, declanşând Gabiloniada – „sărbătoare marca Paramongols care a ţinut trei zile”. Începutul asfaltului şi al civilizaţiei înseamnă, însă, apropierea de finish. Aici, la nu mai puţin de o oră de la sosire, ambulanţa care a reprezentat cel de-al şaselea membru al echipei (numită, cum altfel? Temudjin), a fost donată, odată cu majoritatea lucrurilor dinăuntru, înspre bucuria puştimii locale. Fericiţi au fost şi finaliştii Mongol Rally, cărora li s-a organizat o (a treia) petrecere.
După o lună şi doisprezece zile de drum, Paramongols s-au întors, teferi şi nevătămaţi, minus o ambulanţă, ce-i drept, dară asta făcea parte de la bun început din regulile jocului. Au adunat într-o lună şi jumătate de drum mai multe poveşti decât majoritatea dintre noi, într-o viaţă. Nu toate plăcute, dar asta face parte din aventură, zâmbesc cei cinci. E o poveste despre curaj şi bunătate, în fond. Un basm cu eroi cât se poate de umani şi încercări grele, depăşite înspre un final fericit.