Pavilion pentru teatru Nô
Istoria teatrului japonez ar fi fost cu totul alta dacă în 1375 la templul Kasuge de lângă Nara nu s-ar fi întâlnit doi tineri pasionaţi de artă. Unul dintre ei, de doar 17 ani, era Ashikaga Yoshimitsu, stăpân peste întreaga Japonie. Celălalt, Zeami Motokiyo, prezenta, la vârsta de 12 ani, împreună cu tatăl său Kanami Kiyotsugu, un spectacol fascinant, o primă formă a teatrului Nô.
Sub patronajul lui Yoshimitsu, această artă dramatică originală a putut să se dezvolte şi să devină forma de teatru extrem de rafinată şi serenă pe care o cunoaştem şi astăzi. Tratatul redactat în 1 423 de Zeami despre tehnicile şi deprinderile pe care trebuie să le aibă un actor Nô este încă valabil şi reprezintă o scriere fundamentală pentru toţi cei care doresc să se apropie de filosofia modului de viaţă japonez.
Aproape neschimbat de secole, teatrul Nô mizează pe abstractizare, refuzând simpla imitare a formelor externe şi concentrându-se pe trăirile actorilor, pe esenţa lor sufletească, chiar dacă sunt utilizate destul de multe măşti. Este şi motivul pentru care necesită un anumit tip de spaţiu: piesa de teatru Nô se joacă pe o scenă deschisă pe trei laturi, cu un fundal reprezentând un pin. Un soi de platformă, numită „hashigakari”, este străjuită de trei pini mici ce delimitează spaţiile unde actorii pot recita versuri, înainte de a păşi pe scena principală. De-a lungul panoului, se înşiră muzicienii ale căror sunete stranii acompaniază dansul şi recitările, iar în partea stângă a scenei se găseşte corul, format din douăsprezece persoane. Toate aceste elemente creează un ansamblu armonios, esenţializat, dar generos, stimulând imaginaţia publicului spectator.
Minimalismul teatrului Nô, extrem de ofertant în registrul simbolic, a întâlnit în mod fericit stilul de arhitectură al lui Dominique Perrault. Şi nici că se putea găsi cadru natural mai potrivit pentru a dezvolta acest dialog decât parcul Kaino, cu vegetaţia sa exuberantă.
În mijlocul munţilor Tokomachi, pavilionul realizat de arhitectul francez pare un uriaş fluture, cu aripile larg deschise vara şi retrase în timpul iernii. Acoperişul teatrului este alcătuit din bucăţi mari de metal strălucitor ale căror reflexii, amplificate de apă, generează un fascinant caleidoscop. Oglinzile orientate în toate direcţiile aduc peisajul înconjurător pe scena de teatru şi, în acelaşi timp, proiectează spectacolul în natură, fapt ce potenţează silueta elegantă a jocului şi adânceşte sensurile.
Proiectul lui Dominique Perrault a folosit materiale noi precum betonul şi oţelul, dar într-o deplină înţelegere şi asumare a tradiţiei, păstrând coordonatele consacrate ale unui astfel de spaţiu: deschiderea de şase metri între stâlpi, pasarela ce face legătura între lumea celor vechi şi cea actuală, pardoseala din lemn etc. Arhitectul francez a ţinut de asemenea seama de condiţiile climatice ale zonei şi a prevăzut protecţie faţă de stratul de zăpadă din iarnă care poate ajunge la câţiva metri înălţime (de altfel, teatrul este închis din noiembrie până în aprilie). Pavilionul a fost inaugurat în timpul Trienalei de Artă Echigo-Tsumari din 2006 printr-o reprezentaţie specială. Atunci când nu există spectacole, pavilionul devine loc de întâlnire şi de odihnă pentru cei care se plimbă în generosul spaţiu al parcului Kaino.