Pavilionul SUA la Veneţia: Adhocraţia salvează democraţia
Lăsând la o parte calitatea de schiţă de schiţă a execuţiei pavilionului american – aproximările, generalizările şi lacunele din conţinutul informaţiei comunicate, estetica obosită a codurilor de bare şi eternul timeline care nu lipseşte din coproducţiile harvardiene, ideea a pus punctul pe „i” în criza arhitecturii contemporane. Când guvernul, regulamentele şi mainstreamul nu sunt în stare să dea un răspuns adecvat transformărilor societăţii, există întotdeauna vernacularul şi ad hoc-ul: oraşul by the people, for the people.
La a treisprezecea Bienală veneţiană de arhitectură, pavilionul SUA a ales să reprezinte oraşul spontan, do-it-yourself, de guerillă, gesturile făcute în calitate de cetăţeni, nu de arhitecţi, sub imperativul „dreptului la oraş“. Sunt prezentate 124 de proiecte, selecţionate prin concurs din circa 450, care ilustrează iniţiative ale arhitecţilor, designerilor, urbaniştilor, artiştilor sau ale unor simpli cetăţeni pentru a adresa problemele urbane şi a îmbunătăţi, cu mijloace nepretenţioase, calitatea vieţii. De la oaze verzi de dimensiunile unor batiste care înlocuiesc spaţiile de parcare, la grădini de legume comunitare, la piste de biciclete de guerillă, spaţii publice, pieţe temporare şi arhitectură pop-up, Spontaneous Interventions pune în lumină alternative viabile la politicile top-down de revitalizare. Aceste intervenţii dau prilejul unei reflecţii asupra istoriei oraşelor şi societăţii americane (care este punctată discret şi într-o cronografie pictată pe podea, însoţind paşii vizitatorilor pe măsură ce explorează bannerele cu proiecte).
Metadiscursul pavilionului devine astfel un comentariu despre situaţia polisului şi a democraţiei americane, o grandioasă tradiţie decimată de ani de mascaradă politică şi rapacitate economică, care se luptă să supravieţuiască şi sa revină la valorile sale fundamentale. Opţiunea curatorială a constituit un gest magistral de scapă-turma; căci ce altceva ar fi putut prezenta SUA astăzi, după criza imobiliară şi mişcarea Occupy, pe tema bienalei, Common Ground? Ahitectura egotistă de semnătură, care a împovărat oraşele cu costuri enorme? Mc-mansions şi alte vile de lux? Case cu placa „foreclosed” de gât? Turnuri care glorifică corporatismul în declin? Iată, pentru a cita mottoul pavilionului francez, că „niciun teritoriu nu e disperat”. Acolo unde există spirit civic, chiar şi punctual, în doze minuscule, o renaştere poate fi încă visată.
Între proiectele prezentate, guerilla gardening este deja o iniţiativă celebră de-acum în toată lumea, care transformă terenurile neutilizate în grădini de flori sau de legume. QR Hobo Codes au fost amplasate de Free Art and Technology (FAT) din Pittsburgh în locurile obscure ale oraşului pentru a avertiza nomazii contemporani despre diverse riscuri, cum ar fi „acestea nu sunt femei” (ups), „camere ascunse” etc. Better Block în Dallas transformă temporar o stradă neglijată adăugându-i piste de biciclete, terase, chioşcuri de mâncare şi alte dotări. Fresh Moves Mobile Market este o mini-piaţă mobilă improvizată într-un autobuz scos din circulaţie, cumpărat de la municipalitate pe 1 dolar. Antreprenorii oferă şi lecţii de gătit şi nutriţie. Immagination Playground se naşte din stupefacţia unui arhitect vis-a-vis de lipsa de imaginaţie din locurile de joacă tradiţionale. Depave (Portland) este un colectiv de voluntari care de-asfaltează orice colţ de asfalt subutilizat pentru a-l reda vegetaţiei, a incrementa spaţiul verde pe cap de locuitor şi a reduce cantitatea de apă poluată care ajunge în staţiile de depurare. În Los Angeles, colectivul „Department of D.I.Y.” (un joc de cuvinte care ia în râs competenţele DOT – Department of Transportation) şi-a pictat singur pistele de bicicletă.
NY Street Advertising Takeover a selectat două sute de locaţii în care o echipă de voluntari a vopsit în alb afişele şi bannnerele publicitare ilegale, depoluând vizual spaţiul urban. Pop Up City în Cleveland se ocupă de animarea terenurilor vacante; bunăoară construind un parc cu sculpturi de gheaţă pe un lot într-o iarnă; sau o discotecă pentru skateri într-o clădire abandonată de birouri cu plan liber. Şi tot aşa, miriade de proiecte colective, emoţionante în fragilitatea lor, dintre care însă, în timp, multe s-au transformat în reţele de intervenţii, s-au extins în alte oraşe, au contaminat alte ţări.
O natură interactivă a expoziţiei era necesară pentru coerenţa conceptuală a proiectului. Astfel, pentru prima oară în istoria sa, pavilionul SUA prezintă ceva care seamănă mai mult a instalaţie decât o formulă expoziţională clasică: panourile pe care sunt prezentate proiectele sunt suspendate prin intermediul unui sistem de cabluri care, la celălalt capăt, au o placă neagră ce acoperă un simptom negativ al oraşului contemporan, scris pe perete. Odată tras în jos panoul, placa se ridică şi descoperă „problema”, pentru a clarifica intenţia şi motivaţia proiectului. Până şi aglomeraţia teribilă (124 de proiecte într-un spaţiu de 370 de metri pătraţi) are o justificare, dacă e s-o interpretăm ca răspuns la necesitatea de a sugera o masă critică a paradigmei ilustrate, pentru a o impune ca direcţie de praxis.
Organizat de Institutul pentru Design Urban, cu sprijinul lui Michael Sorkin, şi curat de Cathy Lang Ho (comisar), David van der Leer, şi Ned Cramer (co-curatori), pavilionul SUA a fost distins cu menţiunea specială a juriului bienalei.
Articol publicat în igloo #130.