Pe acoperis…
„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)
Dacă reuşeşti să îţi ridici privirea de la griul dezolant al asfaltului, vei descoperi o nouă lume, mai calmă, mai poetică, misterioasă în ritmul ei molcom, ruptă de agitaţia stridentă a oraşului de jos. Iar dacă îţi găseşti timpul şi curiozitatea te îndeamnă să urci pe acoperişul unei case, vei avea bucuria unor privelişti cu adevărat inedite. Spectacolul pisicilor care îşi dau întâlnire şi care apoi se dedică somnului pe gura călduţă a unui horn. Apusuri ameţitoare care dizolvă conturul oraşului. Un pâlc de flori crescute pe ţiglele ce prind muşchi şi pământ. Sau pur şi simplu personaje odihnindu-se la umbra vreunui coş de fum, rupte parcă dintr-un decor suprarealist. „Oraşul de jos nu se reflectă ca-n oglindă în cel secret de sus.”
Dar şi acolo sus spaţiile se individualizează. Iar accentele vin pe verticală, sunt elementele care leagă universul interior, cald şi intim al locuinţei de exterior, de spaţiul străin al oraşului. Hornurile – prelungire a casei, o ultimă zvâcnire a terestrului, dar şi elan ascensional. Ancoră şi săgeată. Semn de netăgăduit al vieţii din interiorul zidurilor, atunci fumul se ridică, dezinvolt, către cer. Hornurile imprimă şi dau socoteală de profilul fiecărei zone. Nu întâmplător, podurile şi acoperişurile, zonele cel mai puţin afectate de transformări, sunt folosite pentru datări şi pentru reconstituirea formelor iniţiale ale construcţiilor.
În Bucureşti, acoperişurile dovedesc aceeaşi inventivitate ca şi oraşul propriu-zis, de la arhitectura vernaculară a zonelor de periferie la cea extrem de elaborată a cartierelor luxoase. Ioana Pârvulescu, al cărei spirit poartă însemnele goticului Braşov natal, evocă la un moment dat universul înalt al capitalei: „e ceva minunat la creşterea clădirilor din Bucureşti. Fiecare e altfel, are personalitate, e uşor de recunoscut. Ici se iţeşte un turnuleţ cu pălărie de ciupercă, la celălalt acoperiş două gurguie simetric aşezate de o parte şi de alta a clădirii, moţuri şi spirale, balcoane în trepte care ţin loc de acoperiş, planuri înclinate în unghiuri bizare, geometrii pe care un arhitect le-a conceput anume pentru geometria internă a unei familii. Acoperişuri mici şi acoperişuri întinse, cochete sau nepăsătoare la capriciile modei, bătrâne sau în floarea vârstei, arătându-ţi totul de la prima vedere sau păstrând cotloane pline de surprize”. În acest spectacol mereu surprinzător al înaltului, hornurile joacă un rol central…
Un univers special îl constituie acoperişurile centrelor istorice, mai ales în oraşele cu o istorie generoasă precum cele din Transilvania. Spre exemplu, în centrul istoric sibian se pot identifica mai multe case cu coşuri vechi de fum, cu secţiune circulară, dreptunghiulară sau pătrată. Oraşul lasă astfel să se vadă trecerea de la casa de tip francon, cu două sau trei încăperi, cu un singur loc pentru foc, în bucătărie, la construcţii mai complexe, cu sobe realizate din lut şi cărămidă şi apoi din teracotă, în mai multe încăperi.