Peisaje industriale şi scenarii de locuire
Atelierul internaţional de regenerare urbană post-industrială de la Petrila
La începutul lunii octombrie 2012, A.D.E.R.F. – Asociaţia Studenţilor şi Doctoranzilor Români din Franţa demara la Petrila prima etapă a atelierului de regenerare urbană post-industrială, un proiect menit să susţină un nucleu al comunităţii locale în demersul acesteia de a utiliza valoarea reală a patrimoniului industrial al zonei şi de a evita un posibil proces de muzeificare prin folosirea patrimoniului ca pârghie de relansare economică. Calitatea fondului industrial al oraşului Petrila în contextul Văii Jiului şi dorinţa locuitorilor de a găsi soluţii de regenerare urbană şi comunitară reuşesc astfel să se constituie într-un veritabil exemplu de reconsiderare a abordării faţă de acest tip de situri.
Perspectivele arhitecturale, urbanistice şi sociologice implicate în acest proiect au conturat o analiză completă a elementelor locale, comunitatea fiind aceea care a solicitat organizarea atelierului pentru a puncta diferitele relaţii între mediul natural, urban şi industrial, dar şi scenariile posibile de viaţă ce iau naştere la convergenţa acestora. Am povestit cu Cristina Sucala, Ilinca Păun-Constantinescu şi Dragoş Dascălu, organizatorii şi coordonatorii acestui atelier, despre specificul patrimoniului industrial din Petrila, despre potenţialul acestuia de regenerare şi de dezvoltare, despre pericolele implementării unor strategii greşite de înţelegere şi de intervenţie în spaţiul urban şi industrial din zonă, despre morfologiile spaţiilor avute în vedere şi scenariile de viaţă ce iau naştere la intersecţia acestora, dar şi despre felul în care comunitatea caută să supravieţuiască schimbărilor radicale la care este supusă.
Cristina Sucala (CS)
Este arhitect specializat în domeniul Patrimoniului Secolului XX în cadrul École Nationale Supérieure d’Architecture de Paris-Belleville. Preşedinte al asociaţiei ADERF (Asociaţia doctoranzilor şi studenţilor români din Franţa) în perioada octombrie 2009 – martie 2012 şi în continuare membru activ al asociaţiei.
Ilinca Păun-Constantinescu (IPC)
Este arhitect, asistent universitar şi doctorand în arhitectură al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, cu interes în cercetarea cazului românesc al declinului şi contracţiei oraşelor. A urmat stagii de masterat şi doctorat la UAUIM, Universität Stuttgart, Universität Bauhaus, Weimar şi Technische Universität Berlin.
Dragoş Dascălu (DD)
Este arhitect, cadru asociat şi doctorand în cadrul Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism din Cluj-Napoca, având ca interes de cercetare rolul practicilor arhitecturale în construcţia capitalului social. A fost stagiar în cadrul proiectului de cercetare Eco-Nomadic School, Sheffield School of Architecture.
Sabin Borş: Cum a apărut ideea acestui workshop şi care este contextul tematic şi social al acestuia?
Cristina Sucala: Ideea acestui workshop a apărut pe fondul unei dorinţe de a păstra o „urmă” a patrimoniului industrial din România. Iniţial, ne doream (asociaţia noastră, ADERF – Association des Doctorants et Étudiants Roumains en France, deoarece mulţi dintre membrii săi fie vin din asemenea regiuni, fie sunt legaţi într-un fel sau altul de arhitectură) să realizăm o expoziţie foto ce ar documenta patrimoniul industrial românesc înainte de a fi prea târziu. În momentul în care am continuat proiectul „pe teren” şi am ajuns evident şi în Valea Jiului, am găsit un „teren fertil” la Petrila, în persoana excepţională a lui Ion Barbu şi a asociaţiei sale în jurul casei memoriale I.D. Sîrbu. Confruntându-ne cu experienţele europene în acest domeniu, care tratează tema patrimoniului industrial de la începutul anilor ’80, cu toate experienţele reuşite şi mai puţin reuşite, am înţeles rapid că ar putea fi mult mai fructuoasă o întâlnire a acestor două perspective asupra patrimoniului industrial la Petrila. Faptul de a organiza un Atelier ar putea pune în discuţie nişte soluţii alternative demolării, luând în discuţie dorinţele locuitorilor.
În contextul în care în toamna lui 2012 a fost fondată Compania Închiderii Minelor, iar Valea Jiului urmează să fie „ecologizată” în sensul demolării tuturor minelor care nu mai sunt rentabile, acest fapt nu va rezolva problema declinului economic al zonei. Şi atunci acest program de ecologizare ar putea fi tratat ca o oportunitate de a găsi o nouă vocaţie economică a întregii zone. Este ceea ce îşi doreşte şi comunitatea locală.
S.B.: Proiectul s-a desfăşurat în două etape. Prima etapă, între 14 şi 20 octombrie 2012, a fost una de analiză pe echipe şi discuţii în vederea construirii temei; cealaltă etapă, care va avea loc în perioada 28 aprilie – 4 mai 2013, este una dedicată unui concurs de soluţii, care va beneficia de participarea mai multor studenţi din ţară şi din străinătate. Care este miza proiectului şi care sunt finalităţile pe care le aveţi în vedere?
C.S.: Chiar dacă forma pe care o va lua partea a doua rămâne încă de detaliat, miza sa va fi „adoptarea” de către autorităţile locale a unuia sau a mai multor proiecte. De fapt, ne dorim să reuşim să implicăm cât mai mult administraţia locală în acest atelier, pentru a nu rămâne doar la nivelul de exerciţiu studenţesc. Forma pe care am ales-o pentru partea a doua este în acest sens. Sperăm ca prin faptul de a-i implica într-un posibil juriu şi, ca urmare, în argumentarea unei/unor soluţii, vom reuşi să le stimulăm dorinţa de a reconverti mina.
S.B.: În Europa există o adevărată şcoală dedicată jurnalismului post-industrial şi conservării patrimoniului industrial. În ce măsură putem vorbi la noi de un „patrimoniu” şi ce anume credeţi că ar trebui făcut pentru consolidarea acestuia? Cum anume aţi caracteriza calitatea fondului industrial existent în zonă?
C.S.: Fondul industrial existent are o valoare certă. Desigur, procesul implică şi etapa de selecţionare a ceea ce merită păstrat, este „convertibil” şi ceea ce nu poate fi păstrat. O astfel de analiză se face în fiecare caz de reconversie şi este strict legată de context, program etc. Cred că în judecarea patrimoniului recent din România, un factor important a fost asocierea acestuia cu perioada comunistă şi deci dificultatea unei judecăţi obiective. Probabil că, din această cauză, „valul” de căutare de reconversii apare doar acum, poate pentru că a trecut suficient timp şi începem să avem distanţa subiectivă necesară pentru a vedea cu alţi ochi şi a aprecia valoarea patrimoniului industrial.
Fondul industrial existent în zonă este un martor al succesiunii etapelor istorice. Există, cel puţin în cazul Petrilei, un fond de secol XIX, datând din perioada Imperiului Austro-ungar, pe care apoi s-a grefat prima extindere din anii ’30 şi apoi una din anii ’50, de o calitate bună. Etapa cea mai slabă calitativ pare a fi cea din anii ’80, etapă ce se suprapune şi cu extinderea ieşită din proporţii a exploatării miniere. De fapt, etapele acestea cred că le putem regăsi în multe dotări industriale din România.
S.B.: Una dintre remarcile cele mai interesante mi se pare încercarea voastră de a evita muzeificarea acestui patrimoniu şi de a-l transforma într-o resursă activă de revitalizare economico-socială a zonei. Cum credeţi că poate fi evitat un proces de muzeificare?
C.S.: Nenumărate exemple din Europa, în ceea ce priveşte reconversia patrimoniului industrial, au arătat faptul că transformarea în muzeu nu înseamnă salvarea unui ansamblu. Înseamnă mai degrabă îngheţarea în timp a arhitecturii, iar rezultatele nu sunt neapărat cele aşteptate. În cazul patrimoniului industrial, şi în special cel al Petrilei, muzeificarea nu poate fi o soluţie în sine, dacă obiectul muzeificării nu are în el însuşi raţiunea de a deveni muzeu (de exemplu, un obiectiv suficient de important prin el însuşi pentru a justifica necesitatea muzeificării). Reconversia unui sit industrial, mai ales în acest caz, este făcută pentru a regăsi o nouă viaţă, în armonie cu cea a oraşului. De aceea, astfel de reconversii funcţionează dacă programul rezultat este unul suficient de complex încât să îşi regăsească vocaţia în simbioză cu oraşul şi locuitorii săi şi în acelaşi timp să păstreze capacitatea de a fi un motor economic al oraşului. Aceasta nu exclude o componentă a programului cu valoare memorială, dar credem că răspunsul va sta în compoziţia programului. De aceea am ales să organizăm o primă etapă axată pe analiză, pentru a înţelege mai bine contextul economic al zonei şi direcţiile în care se poate dezvolta. În acest sens, vom avea ca invitaţi la Atelier şi experţi din domeniul economic.
S.B.: În prezentarea proiectului vorbeaţi despre „ecologizarea” zonei, care a fost confundată cu o veritabilă „tabula rasa”. Ce anume s-a înţeles prin ecologizare şi cum anume credeţi că ar trebui abordată această problemă?
C.S.: Atât în cazul demolării, cât şi în cazul reconversiei, ecologizarea zonei este necesară. Aceasta constă în închiderea puţurilor, eliminarea riscului de explozie, ecologizarea terenurilor care au servit la depozitarea de reziduuri etc. Doar că, în programul de închidere a minelor, noţiunea de ecologizare a fost echivalată şi cu demolarea construcţiilor minei, lăsând în urmă „un câmp cu verdeaţă”, precum în cazul exploatării miniere din Petroşani.
Or, în momentul în care un oraş îşi pierde raţiunea de a exista, motorul său economic, şi aceasta nu este înlocuită cu altceva, este normal ca oraşul să fie părăsit încetul cu încetul. Şi în cazul reconversiei, indiferent de ce sistem de programe ar fi vorba, ecologizarea va fi necesară pentru ca întregul sit al minei să poată fi folosit în alte scopuri fără riscuri, dar această problemă va trebui pusă de către persoane de specialitate.
S.B.: Care sunt elementele unei strategii coerente de dezvoltare a zonei, care să păstreze totodată specificul acesteia? Care sunt scenariile posibile de locuire şi în ce fel vedeţi relaţia dintre dezvoltarea spaţiilor de locuire şi extinderea minieră?
I.P.C.: Probabil că a răspunde la această întrebare este una dintre cele mai dificile sarcini, întrucât o soluţie se poate naşte numai ca rezultat al unor cercetări temeinice, ce împletesc mai multe domenii, din care urbanismul şi arhitectura reprezintă doar o parte. Tocmai în ideea unei priviri venind din mai multe direcţii, în prima parte a Atelierului echipele de studenţi pe care le-am format au fost interdisciplinare (studenţi arhitecţi, urbanişti, peisagişti, ecologi), iar cei care s-au ocupat de analiza comunităţii au avut drept îndrumător un sociolog. De asemenea, pentru a afla care este relaţia între Petrila şi Exploatarea Minieră, pornind de la faptul că cele două au crescut împreună, analiza a fost fragmentată în şase paliere de studiu care gravitează în jurul minei. Astfel, echipele au radiografiat câte o temă majoră în intima sa relaţie cu industria: Mina şi Contextul, Mina Ea însăşi, Mina şi Locuirea, Mina şi Spaţiul Public, Mina şi Peisajul, Mina şi Oamenii.
Cât despre scenariile de locuire, ele se află într-o strânsă legătură cu tipologiile diferite de locuinţe, apărute drept consecinţă a dezvoltării minei. Se trăieşte foarte divers în Petrila, de la viaţa în vechile colonii, precum Brătianu, din 1860, realizată după modelul oraşului grădină, sau Cocosvar, din 1920, la cea din dezvoltările postbelice de anii 1950, 1960, 1980. Studenţii au identificat şi au cartat ţesutul de factură rurală, coloniile cu locuinţe individuale şi colective, la rândul lor categorisite în incinte, urbanism liber, fronturi la stradă, care se întrepătrund, însă oferă o viaţă foarte diferită.
S.B.: Se poate vorbi despre spaţiu public în Petrila? Care ar fi caracteristicile şi dinamicile relaţionale pe care acesta le propune?
I.P.C.: Cu toate că oraşul s-a dezvoltat în numele eficienţei, nu duce lipsă de spaţii publice; acestea însă, fie nu sunt amenajate corespunzător, fie nu sunt folosite ca atare. Pornind în căutarea unor tipologii, după o atentă identificare a locurilor, materializată printr-o categorisire formală a străzilor, spaţiilor verzi, pieţelor etc., echipa Mina şi Spaţiul Public s-a concentrat asupra utilizării acestor locuri. De aici a reieşit o interesantă hartă a zonelor cu potenţial însă nefolosite, a celor destinate a fi publice şi fie utilizate ca atare, fie abandonate, precum şi a spaţiilor inventate, folosite spontan, ca strada sau chiar scara blocului, aşa-numitele spaţii nedefinite, definite şi redefinite.
Spaţiul cu cel mai mare potenţial de a fi spaţiu public, actualmente nedefinit, este malul râului. Oraşul se dezvoltă de-a lungul Jiului de Est, pe malul său nordic, lăsându-l pe cel sudic complet neamenajat şi rupt de viaţa cotidiană (probabil şi din cauza poluării severe din anii anteriori). Amenajat, acesta ar putea deveni liantul între oraş şi mină, aflată de partea cealaltă a râului.
Există multe locuri cu semnificaţie, colonii cu poveşti nespuse auditoriului. Spaţiul public al Petrilei înseamnă mai mult decât ceea ce există la nivel formal, are identitate culturală, însă neexploatată.
D.D.: Aş adăuga aici discuţia ansamblului minei ca unul presărat cu spaţii publice (spaţiu public prin utilizare). La un moment dat, când mina era în plină activitate, majoritatea locuitorilor se întâlneau în acest ansamblu, într-o formă sau alta. S-au dezvoltat astfel spaţii publice specifice, precum zidul „Ultima ţigară”, cantina, spaţii de protocol, şedinţe, incinta minei etc. Altfel spus, nu doar strada, cârciuma şi parcul trebuie luate în considerare ca spaţii publice în Petrila, ci şi puncte specifice din ansamblul minei.
S.B.: În ce fel este amprentat spaţiul urban de Mină şi de peisajul natural? Care sunt morfologiile specifice acestor spaţii?
I.P.C.: Cele trei tipuri de peisaj identificate – cel industrial, cel urban şi cel natural – interacţionează deopotrivă cu amiciţie şi ostilitate. Deşi peisajul natural reprezintă categoria dominantă, el nu este îndeajuns de accesibil şi de pus în valoare. În schimb, peisajul industrial este dominant prin semnificaţii, dimensiuni şi statutul de punct de reper. Analiza a însemnat o dublă privire: din interior (oraş) în exterior (cadru natural, mină) şi vice-versa. Astfel, din interiorul oraşului, de pe bulevardul central, privirea către natură este întreruptă de faţadele blocurilor, secvenţele de natură mărindu-se pe măsură ce se înaintează către Lonea. Neajunsul nu este numai vizual: drumurile către dealuri sunt restricţionate. Mina, deşi geografic o prezenţă insulară, despărţită de oraş de Jiul de Est, este vizibilă din partea centrală a oraşului, prin mai toate spărturile dintre blocuri.
S.B.: Cum supravieţuieşte sau cum s-a transformat Mina în mentalul şi în imaginarul colectiv?
I.P.C.: Efectele închiderii minelor, precum şomajul, sărăcia şi acceptarea unor condiţii de viaţă sub standardele fireşti se transpun într-un mod de viaţă apăsător. În trecut, pentru a contrabalansa efectul condiţiilor grele de viaţă, regimul inducea minerilor o mândrie profesională puternică, cea a unei comunităţi care asigură baza economiei. Minerii au dobândit în timp o conştiinţă de grup-simbol, contribuind la stabilitatea economică a ţării. Având un procent de 80% în ocuparea populaţiei locale, mineritul transformă mina nu numai într-o dominantă economică a regiunii, ci şi a mentalităţii: este cheia tuturor interacţiunilor sociale şi singurul mijloc al populaţiei de a-şi câştiga existenţa. Minerii au fost adeseori priviţi ca un grup social puternic şi unit, cu o părere politică împărtăşită: ca mărturie stau greva din 1977 şi marşurile şi mineriadele din Bucureşti din anii nouăzeci. Totuşi, îndeletnicirea comună de minerit nu îi face pe mineri să formeze neapărat un grup unitar în afara minei. Acest fapt este reflectat de situaţia actuală în care minerii nu reuşesc să găsească o cale de a trece ca grup peste starea precară de existenţă. Trecerea de la „miner“ la „şomer“ îi transformă în indivizi apatici aflaţi în aşteptarea a „ceva“ miraculos care să le rezolve problemele, incapabili să răspundă crizei industriale grave sau să ajungă la o înţelegere obişnuită a „luării în piept“ a situaţiei, pentru a depăşi declinul.
Printre cei intervievaţi, părerile sunt împărţite. Dacă pentru majoritatea mina este privită în continuare drept motorul de susţinere economică („fără mină oraşul este mort”, „dacă se închide mina, moare oraşul”), minerii şi mai ales soţiile acestora o asociază cu teama („nimeni nu iese sănătos din mină”, „mina provoacă groază”). Întrebaţi despre conversia minei, oamenii au reacţionat imediat, propunând diverse funcţiuni, pe care studenţii le-au adunat într-o planşă numită „mina tuturor”. Cu siguranţă, cooptarea locuitorilor în posibilul proiect de prefacere a clădirilor industriale ar fi metoda sănătoasă de lucru.
D.D.: Ceea ce spune Ilinca referitor la apatie şi aşteptarea salvării din afară este foarte important şi ar merita subliniat. Valul de schimbări radicale, de sus în jos, au afectat fundamental viaţa cotidiană a minerilor şi a Petrilei, iar ei nu au avut niciun cuvânt de spus. Decizii de azi pe mâine, fără o strategie măcar de informare corectă şi de găsire de alternative, i-au făcut pe mineri să se simtă lipsiţi de orice putere de a schimba lucrurile de unii singuri. S-a lovit în esenţa comunităţii, în puterea ei de a face ceva prin cooperare şi chiar solidaritate. Cred însă că acea putere nu a dispărut, trebuie găsită doar metoda optimă de împuternicire.
S.B.: Cum „arată” comunitatea rămasă în zonă şi care e percepţia ei asupra condiţiilor prezentului? Ce are aceasta de oferit? În ce măsură aţi reuşit să implicaţi comunitatea locală în acest proiect? Cum răspund locuitorii proiectului? Există percepţii diferite asupra proceselor şi tranziţiilor ce au loc în zonă între generaţiile ce alcătuiesc comunitatea?
D.D.: Comunitatea locală este practic cea care a iniţiat proiectul. Ei caută soluţii pentru un spaţiu de care se simt legaţi şi acesta este rolul atelierului. Ceea ce este remarcabil este că la Petrila avem de-a face cu o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. Sunt oameni care împărtăşesc cam acelaşi gen de experienţe, sunt oameni care au depins la un moment sau altul cu viaţa de celălalt, iar aceste relaţii se păstrează uneori şi în afara minei. Există bineînţeles viziuni diferite, dorinţe diferite în ceea ce priveşte viitorul minei. Există o parte a locuitorilor care îşi doresc o menţinere a activităţii de extracţie, alţii care vor o înlocuire a extracţiei cu alte activităţi de producţie. Pe scurt, locuri de muncă într-o activitate industrială. Pe de altă parte, există o mişcare culturală vie, cu personaje precum artistul Ion Barbu, comunitatea casei memoriale I.D. Sîrbu, Constantin Barbu şi grupul Clubului Copiilor, dar şi alţii care doresc transformarea minei în muzeu şi spaţii culturale. Cred însă că tocmai în această tensiune între viziuni şi dorinţe e şi marele potenţial al schimbării minei Petrila. Atelierul nu a fost partizan niciuneia dintre viziuni. Demersul nostru este unul de stimulare, cartografiere şi reprezentare a dorinţelor locuitorilor. Un exerciţiu de advocacy planning, în care controlul şi cuvântul final le va reveni locuitorilor. Dar tensiunea între viziuni nu este, cred, ceva negativ. La Petrila, tensiunea între industrie şi cultură este ceea ce comunitatea are de oferit proiectului. Este bogăţia şi potenţialul unui proiect valoros.
I.P.C.: De reţinut că segmentul activ al comunităţii, despre care vorbeşte Dragoş mai sus, este în strânsă legătură cu Societatea Culturală Condiţia Română şi este format în mare parte din intelectuali, oameni de cultură. Pe de altă parte, toţi ceilalţi petrileni, mineri sau nu, au fost foarte cooperanţi şi interesaţi de proiect, cu toate că îşi doresc, fireşte, remedii imediate.
S.B.: Recent, am avut ocazia să vorbesc cu mai mulţi oameni care au demarat diferite proiecte ce reiau problema spaţiilor şi a oraşelor industriale – de la Oraşul posibil, care a schiţat diferite intervenţii posibile în spaţiul urban postcomunist, la proiectul fotografic şi jurnalistic Post-Industrial Stories, şi acum atelierul de regenerare urbană de la Petrila… Cum interpretaţi apariţia acestor proiecte? De ce acum? Sau, mai bine spus, de ce abia acum?
D.D.: Nu ştiu dacă interesul recent pentru patrimoniul industrial este generalizat. Cred că există grupuri, indivizi, poate chiar organizaţii care sunt interesate, în timp ce foarte mulţi alţii nu sunt interesaţi deloc. Dacă ne gândim cât de uşor şi fără obiecţii a fost demolată fabrica „Someşul” din Cluj, chiar ne putem pune întrebarea pentru cine contează de fapt patrimoniul industrial din România. Pentru arhitecţi, subiectul este mai delicat, iar igloo a fost una dintre instituţiile media de arhitectură care s-a ocupat de patrimoniul industrial. Recent, ultimele fabrici, combinate, unităţi de producţie care au scăpat privatizărilor „cu cântec” din anii ’90, au început să se închidă şi să dispară sub acţiuni de „ecologizare”, demolare, dezvoltare imobiliară etc. Vedem cum ultimele rămăşiţe din ceea ce odată erau părţile cel mai importante din oraş dispar fără ca nimănui să îi pese. Aici ar fi unul dintre motive pentru recentul interes. În cazul Petrilei, situaţia este mai clară. Oamenii de acolo sunt legaţi de mină, iar mina se va închide, demola şi terenul va fi „ecologizat” prin îngropare sub pământ vegetal – un deces cu tot cu înmormântare. De ce de-abia acum? Pentru că momentul închiderii minei este foarte aproape şi se pare că nimeni nu a gândit nicio strategie sustenabilă până acum. Petrila este în al doisprezecelea ceas dacă doreşte salvarea Minei.
C.S.: Aş adăuga şi faptul că un factor determinant în situaţia românească poate fi şi criza economică. În plin „avânt” al construcţiilor, când s-au demolat fabrici precum Someşul sau clădirea Morii din Cluj, scopul era în mod evident rentabilitatea economică. Într-o perioadă de criză, vrând-nevrând, chiar şi investitorii sunt forţaţi să ia tot mai des în calcul sustenabilitatea, dezvoltarea durabilă sau a lucra „cu ce avem” pentru a obţine un rezultat rentabil. În acest context, suprapus unei creşteri considerabile a iniţiativei societăţii civile în Romania (cel puţin aşa se percepe din „afară”), astfel de iniţiative au putut să se multiplice. În puncte izolate, dar cu posibilitatea, cred, a conectării acestor puncte.
S.B.: În ce măsură credeţi că Petrila poate servi drept model pentru recuperarea altor localităţi din cadrul patrimoniului industrial al României?
D.D.: Eu nu cred în modele care pot fi reproduse, cu atât mai puţin în ceea ce priveşte spaţiul construit. Petrila este un caz unic. Există însă pentru mine o lecţie a Petrilei pentru alte oraşe: iniţiativa trebuie să fie a locuitorilor, a celor care sunt cu adevărat conectaţi la respectivul spaţiu, şi nu a unor persoane din exterior. Indiferent de cât de nobile ar fi motivaţiile acestora, un astfel de proces ar fi străin pentru cei afectaţi de proiect, ajungând chiar la respingere. Cred că demersurile iniţiate de locuitori pentru salvarea spaţiilor în care au muncit, de care se simt apropiaţi, sunt singurele care pot funcţiona, cel puţin în cadrul localităţilor mono-funcţionale, industriale. Cred că doar astfel putem vorbi cu adevărat de sustenabilitate.
C.S.: Poate că nu e necesar să vorbim de model în acest sens, dar putem vorbi de precedent, şi putem vorbi de reţea. Aceste două elemente pot fi utile în demararea unui proces la nivelul locuitorilor pentru a-şi salva mediul urban. În primul rând, crearea unei reţele s-a dovedit dintotdeauna utilă, deoarece facilitează dialogul între oraşe cu destine oarecum similare, iar puterea exemplului funcţionează foarte bine în România. Probabil pentru că dă curajul sau motivaţia necesară iniţiativei locuitorilor. Deşi pe termen scurt iniţiativa locuitorilor este cea care pare a avea şanse de funcţionare în România, pe termen lung, dezvoltarea unei „reţele” de patrimoniu industrial, interconectată la rândul ei cu reţeaua europeană, poate duce la dezvoltarea unor politici publice în acest sens.
S.B.: Cum au răspuns autorităţile acestei iniţiative şi în ce fel este susţinut proiectul în demersul recuperării zonei? Cum credeţi că puteţi atrage atenţia factorilor de decizie asupra potenţialului acestei regiuni industriale?
D.D.: La Petrila, umbrela „autorităţilor” este mult prea generală. Primăria a încercat să se laude cu propriile proiecte, într-un exerciţiu de PR sau promovare turistică. În principiu, pentru că asta e singura lor expertiză, iar atelierul nu şi-a făcut poate şi mai clară misiunea. Exploatarea Minieră Petrila caută soluţii şi a fost un partener sincer. Dar puterea lor este limitată în contextul reorganizării instituţionale ce o va plasa în subordinea Complexului Energetic Hunedoara. Autorităţile judeţene au fost în mare parte absente din această discuţie, dar, din nou, poate nu am insistat suficient.
Atelierul are rolul de a introduce dezechilibrul în starea de lucruri existentă şi de a atrage atenţia, de a spune că starea de lucruri actuală şi spre care se îndreaptă mina nu este una profitabilă pentru nimeni. Dar Atelierul contribuie la conturarea dorinţelor locuitorilor şi, sper, la împuternicirea locuitorilor pentru a continua demersul. În ultimă instanţă, presiunea petrilenilor este singura cale sigură pentru atragerea atenţiei, mai mult decât orice fază a Atelierului.