Philomena în căutarea reunirii deschide TIFF-ul în Piaţa Unirii

Pâna si Papa Francisc, caruia nu i-am ghici înclinaţia să ţină pasul cu Hollywoodul, a fost impresionat de această transpunere pe celuloid a vieţii Philomenei Lee – o irlandeză octogenară care a fost înstrăinată şi ţinută la distanţă de propriul fiu preţ de 50 de ani. Proiecţia Philomena va aprinde, cu scânteia acelui rar tip de controversă care inevitabil suscită reacţii, flacăra celei de-a 13-a ediţii TIFF – în absenţa prelaţilor, dar cu toată încărcătura aferentă unui subiect care înglobează fără discriminare şi furia justiţiară, şi iertarea creştinească.

Text: Ioanina Pavel
Foto: Paradiso Entertainment

Filmul urmăreşte bătaia febrilă la uşi recalcitrante întreprinsă de Philomena pentru dibuirea fiului „din flori” care, la o vârstă fragedă, i-a fost smuls din braţe şi vândut de călugăriţele unei Irlande (pe atunci) ultra-habotnice. După încercări pe cont propriu, eşuate de-a lungul anilor, această băbuţă pioasă (imprimată cu francheţea, înţelep­ciunea şi bunăvoinţa omului din popor de Judi Dench) este pregătită să îşi destăinuie lumii, ca protagonistă a unui reportaj-portret, păcatul carnal de odinioară, pentru a-şi spăla păcatul zilnic al disimulării. O întâlnire norocoasă cu cinicul jurnalist / politician căzut în dizgraţie Martin Sixsmith (Steve Coogan) dă startul unui periplu prin­tre obstacole instituţionale şi frământări personale care aduc sângele spectatorului la fierbere înaintea unei amare şi târzii înche­ieri de conturi.

Dacă ne-am aştepta la o înfruntare David vs. Goliat şi o anevoiasă extracţie de date îngropate, regizorul Stephen Frears ne deza­buzează de tiparul clasic, fiind mai preocupat cu tatonarea punctelor nevralgice şi cu revelaţiile lor inter-personale care permit apropierea între un ateu blazat şi o catolică de neclintit. Identitatea adoptată şi traiectoria copilului li se dezvăluie din timp celor doi co-aventurieri improbabili, filmul limpe­zindu-se în albia unei compensaţii catartice – dar sub ce formă se va manifesta ea?

Puţine filme au luxul unei regii atente la ambele feţe ale medaliei şi capabile să reziste tentaţiei unui verdict pe teme spinoase. Totuşi, ca acest mic biopic britanic fără zorzoane de blockbuster să urce până în liga greilor la Oscar 2014 a fost nevoie de o aliniere rară a calităţii actoriceşti, verticalităţii regizorale şi, nu în ultimul rând, a actualităţii tematice – crearea unei punţi respectuoase între credinţe diferite.

Păcat doar că finalul vindecător, al doilea nivel al acestei punţi care ar fi legat instituţia religioasă de credincioşi, urma să fie scris doar după atenţia mediatică atrasă de film: când adevărata Philomena, devenită la 80 de ani militantă pentru desecretizarea dosarelor de adopţie, a fost primită în au­dienţă cu braţele deschise de Suveranul Pontif.