PLAGIAT LA ALBA IULIA!

Interviul din octombrie 2011 şi articolul extins din aprilie 2012, apărute în această liberă revistă a venerabilei bresle a arhitecţilor, mi-au dat prilejul să prezint pe larg publicului conceptul iconologic care leagă proiectul edificiului eclesial şi proiectul iconografiei destinate Bisericii parohiale de la Miceşti-Alba. În acest sens, am considerat necesar ca descrierea în amănunt a proiectului iconografic din revista IGLOO / 2012 / nr.124 să fie precedată de o caracterizare tipologică şi teologică a proiectului arhitectonic aparţinând arhitectului Dorin Ştefan. Cititorul perspicace şi-a putut da repede seama că se află dinaintea unui veritabil unicat bisericesc, ţâşnit pe neaşteptate din conjuncţia a două proiecte perfect distincte – arhitectonic şi iconografic – cărora le-a reuşit faptul rar de a forma împreună întregul unui solid şi ingenios model liturgic, asemănător şi, într-o oarecare măsură comparabil, modelelor canonice ale Bisericii Nedespărţite.

Text si imagini: Acad. Dr. Prof. Univ. Sorin Dumitrescu, pictor

PLAGIAT LA ALBA IULIA!

PLAGIAT LA ALBA IULIA!

Studiul aplicat şi prezentarea detaliată atât a edificiului bisericesc, cât şi a iconologiei dreptarului iconografic destinat acestuia, a avut ca scop principal să lanseze în ,,vitrina credinţei” modelul liturgic fără precedent al chivotului mediatic.
Impresionat de promptitudinea reacţiei revistei dinaintea temerarului proiect bisericesc semnat de Dorin Ştefan şi de subsemnatul, menit să capete realitate la Miceşti – Alba, am socotit a fi de datoria mea să ţin la curent publicul cu mersul unei lucrări de asemenea anvergură şi, în mod special, cu treptele intrării în lume a unui model liturgic doar aparent riscat şi ,,necanonic”, de fapt a promovării unei ,,arătări iconografice” proprie altui mod de a simţi, de a vedea şi de a gândi zidirea liturgică (edificiu şi veşmânt), prea des lăsată în plata unor false poncife şi unor searbăde stereotipii egalizatoare, instaurate în timp de practica aşa-zisei ,,ascultări faţă de tradiţie”, de canoane şi dreptare promulgate, chipurile, de nu se ştie care sinoade ale Bisericii…
Din păcate, am veşti proaste! Ca autor al veşmântului iconologic / iconografic al lăcaşului, am fost adus în situaţia nu numai să renunţ la lucrare şi să reziliez contractul încheiat pe un proiect iconografic acceptat, ci, mai infam, să constat că proiectul meu a devenit ulterior ţinta unui mizerabil plagiat. După rezilierea contractului şi ieşirea mea din lucrare, personal nu-mi aduc aminte să fi lăsat moştenire proiectul iconografic finanţatorului, viitorului ,,paroh universitar” şi pictorului tocmit!* Rezilierea contractului de către subsemnatul s-a datorat exclusiv încăpăţânării inculte a finanţatorului de a nu accepta răgazul propus de mine, absolut necesar stabilizării şi finalizării unui proiect fără precedent, atipic ca unicat.
Sublimele şi ascunsele teme şi definiţii teologice şi iconologice fuseseră doar însăilate în proiectul meu şi doar restrictiv exprimate şi numai pentru cei doi pereţi laterali – ,,strunga” sfântă a celei de a doua naşteri. Ceilalţi doi, de răsărit şi de apus, n-apucasem încă să-i formulez. Proiectul mi-a fost plagiat în această formă incompletă şi, până în prezent, aşa a rămas şi în lucrarea plagiată aflată în curs. Ceea ce spune multe!
Desigur că ,,neconvenţionala” arhitectură ar fi putut fi gândită iconologic şi iconografic în foarte multe alte feluri, dată fiind simplitatea extrem de permisivă a arhitecturii interioare a zidurilor, evitând astfel plagiatul, dar… fără să mai poată fi asociată ,,arcei lui Noe”! Nevrând să renunţe la proiectul subsemnatului, plagiatorii s-au pus sub ocrotirea şi la adăpostul puterii financiare şi vremelnice a unui potentat al oraşului Alba Iulia.** Şi ca şi cum abuzul n-ar fi fost de ajuns, de la o vreme emit şi declară public în 2013 definiţii iconologice şi iconografice ale proiectului, pe care le dădusem publicităţii în 2011, în IGLOO şi, mai nou, îşi discreditează propria lor biserică aflată în lucru în ochii întregii Biserici, numind-o ridicol şi nedrept ,,biserică neconvenţională”; ca şi cum ar dori să instituie o tradiţie nouă, înaintemergătoare, a bisericilor neconvenţionale!? E bine să se ştie, că autorul acestor disocieri aberante este universitar de teologie! Or, fie şi retrospectiv parcurs, interviul apărut primul, în 2011 şi tot în IGLOO, prezintă şi astăzi interes, nu numai fiindcă a notat şocul vizual avut de subsemnatul dinaintea neverosimilei simplităţi a paralelipipedului ,,voroneţian” (24 / 12 / 12 m) imaginat de arhitect să fie biserică şi tocmai pe şesul extravilan şi extraplat de la Miceşti – Alba!, ci în primul rând tocmai datorită înregistrării faptului extrem de important al scoaterii bisericii lui D.Ş. din sfera ambiguă a aşa-zisei ,,arhitecturi neconvenţionale” şi integrării respectivei zidiri – oricând scandaloasă evlaviei inculte, religios-pietiste – în tradiţia Bisericii Nedespărţite, în categoria cultural-tradiţională a bazilicilor cu o singură navă, proprie mai ales bizantinităţii latine a primului mileniu. Asocierea perfect viabilă a fost făcută pe loc de subsemnatul, dintr-un singur foc şi fără pic de ezitare. O atribuire care şi astăzi îmi pare uimitoare !
Această asociere straniu de precis formulată, repet, intuitiv şi fără suport teoretic, cred că a reprezentat ,,bobârnacul iniţial” care a declanşat vizualizarea în 2011 a imaginii virtuale a containerului-tip ,,arcă a lui Noe”.
Purtător ale principalelor repere şi proceduri ale celei de a doua Faceri – a Facerii Bisericii – a unei ipostaze iconice novotestamentare a străvechii arce veterotestamentare, chivotul / arcă / container, propus de subsemnatul, transportă şi salvează, de această dată din lumea care stă să se stingă, în lumea ce va să vină, documente teologice capitale, care privesc taina naşterii din apă şi din Duh a unui nou tip uman, a omului îmbisericit.
O naştere de a doua care-şi revarsă incontinent şi simultan harul prin cele două pâlnii laterale ale prismei bazilicale: pe dreapta, cerescul-pământesc al Iordanului piscinei universale, al apei filiaţiei ,,cu două repejuni”, iar pe stânga pogorârea supraabundentă a harului Duhului Sfânt asupra ,,frământăturii dospite de aluatul” apostolilor.
Şi în acest caz, acelaşi paroh universitar bisericesc îşi defineşte public viitoarea sa biserică parohială de la Miceşti – Alba, tot ca ,,arcă a lui Noe”, împrumutând nonşalant titulatura din acelaşi IGLOO / nr. 124, în care numeam prin ,,arcă a lui Noe” nu doar arhitectura lui D.Ş., cum se grăbeşte preopinentul, ci întregul model liturgic – arhitectură + iconografie – a proiectului. Arhitectura, de una singură, n-aduce în mod special cu o ,,arcă a lui Noe”; numai înveşmântată în iconografia propusă poate deveni omoloagă simbolic arhetipalei arce şi doar împreună, în fericită şi tainică conjuncţie, trimit dincolo de eshaton, la Împărăţie. Este greu de explicat cum a fost posibil un rapt atât de obraznic şi de făţiş, precum cel pe care îl semnalează acest text. Cazul plagiatului de la Alba Iulia îl explică doar în parte. În realitate, teologia puternică a proiectului a căzut victimă unei vechi anomalii, demult instalate în mentalitatea promotorilor artei bisericeşti. Semnalarea acestei grave disfuncţii face mai ales obiectul acestui text. Luarea în serios a infracţiunii pe care o denunţ public, şi pe care destui, clerici şi artişti, se simt înclinaţi să o bagatelizeze, ar putea deschide o ,,cutie a Pandorei”. De această dată, s-ar putea scoate la iveală modul în care sunt ,,preferaţi” ctitorii şi finanţatorii ocazionali, de către unii mai mari ai Bisericii, şi câtă putere le dau aceştia asupra proiectului bisericesc şi, pe de altă parte, în ce chip mai participă parohia la alegerea finanţatorului şi a modelului de biserică. Indiscutabil frumuseţea, de neegalat astăzi, a bisericilor mai vechi de sec. XIX, se datorează cu siguranţă unui tip diferit de raporturi între adunarea parohială, ctitor şi paroh.
Bunăoară, un finanţator de astăzi, care n-are habar de motivul tainic întemeiat pe care se bizuie tradiţia găzduirii pictorului bisericesc în imediata vecinătate a lăcaşului pe care îl pictează, este dovada unei nepriceperi de fond care îi anulează din start calitatea de ctitor. La fel şi dacă îşi tratează artiştii picturii liturgice ca pe nişte zilieri, impunându-le termene aberante, neviabile, imposibil de respectat fără a dăuna lucrării şi, pe deasupra, însoţite şi de penalizări atroce. Repet, asemenea derapaje de la tradiţie sunt cu mult mai dese decât se crede. Graba impusă abuziv, a născut cu vremea şi ,,metoda laptopului”, respectiv proiectarea mecanică de pe laptop, direct pe zid, la comandă! a imaginilor iconice bineplăcute parohului sau finanţatorului, copierea lor şi rapida lor umplere cu culoare! La noi, ,,metoda laptopului” a devenit ,,secretul lui Polichinelle”. Am trimis acest document în destule părţi şi am fost adesea mirat să constat modul stângaci şi imatur în care a fost perceput vizual,comentat şi interpretat. Tuturor celor care confundă între ele aspectele multiple, unele mai puţin vizibile, ale acestui plagiat le-aş transmite să fie atenţi şi să reflecteze asupra celor trei furturi mari şi clare pe care le semnalez: furtul concepţiei iconografice originale, al compunerii iconologice şi sintaxei iconografice a pereţilor şi al folosirii diagramei iconologice concentrate. Ele nu pot fi în niciun caz prezentate de plagiator (un aşa-zis ucenic al meu!) ca influenţe inerente dobândite anterior, din lucrul cu mine, nici ca preluări fireşti a unor idei şi motive la îndemâna întregii Biserici, a căror germeni, chipurile, oricum ar exista în Tradiţie!
Sunt hoţie pură, ziua-n amiaza mare!
Pentru a reuşi o expertiză corectă a programului unei iconografii liturgice este absolută nevoie de o persoană întreit expertă: o dată teologic – bine de tot instruită în materie de teologie dogmatică şi liturgică, apoi încă o dată expertă în iconologia arhitecturii şi artei icoanei liturgice şi a treia oară expertă practic în facerea icoanei, atât a celei liturgice, cât şi a celei private. Ei bine, acest adevărat expert şi expertiza lui întreită nu se prea găsesc, sau se găsesc foarte greu. În absenţa unei întreite specializări laolaltă, sunt convocate de obicei opiniile a trei specialişti sau chiar mai mulţi care, oricât de bine şi-ar cunoaşte obiectul activităţii şi oricâtă deschidere ar avea faţă de alte domenii, nu pot emite o judecată valorică în afara erorii. Nici Biserica, nici învăţământul universitar n-au găsit de cuviinţă ca împreună să depună eforturile necesare formării acestui tip de expert, personaj exemplar care ar putea rezolva corect situaţiile conflictuale de rapt şi de plagiat, extrem de frecvente în pictura bisericească şi devenite tradiţie! cum este însăşi situaţia în care mă aflu eu şi proiectul meu iconografic ,,preluat”, fără să se clipească, ca un bun public eclesial…
În lipsa acestui expert, teologii o vor spune pe a lor, medievaliştii la fel, iar de pe schele maeştrii pictării bisericilor vor da sentinţe juste, dar limitate practic. Este greu să cadă cu toţii de acord, fiindcă fiecare priveşte, interpretează şi comentează pe limba lui şi numai în perspectiva vocaţiei sale intranzitive!
În cazul plagiatului de la Alba, teologii iscusiţi şi receptivi vor sesiza şi îndrăgi pe loc, imediat, ideea care articulează temele teologice convocate de subsemnatul, ca autor, percepând însă unilateral plagierea, mai mult indirect, ,,pe spuselea”, decât ,,pe văzutelea”, recunoscând furtul concepţiei iconografice originale, reclamat de mine, şi oprindu-se aici. Dar pentru ca un proiect de iconografie liturgică să se impună, ideea sa, oricât de înaltă şi de sublimă, trebuie să aibă un trup pe măsură, care să-i dea formă plauzibilă, relief puternic, şi tainică realitate liturgică. La acest rapt, nu doar al ideii, ci şi a trupului ideii, se referă celelalte două semnalări: compunerea iconologică şi sintaxa iconografică a pereţilor, precum şi folosirea diagramei iconologice concentrate. Ele privesc direct furtul modului meu de a întrupa ideea, numai de autor ştiut; modul de a da trup adecvat ideii sale. Orice trup are schelet şi carne. Dintr-un trup se vede mai ales carnea; scheletul, doar prin câteva repere, restul fiind ascuns în spatele ei. Tocmai acest schelet al iconografiei lăcaşului a fost sustras şi copiat identic, fiind ascuns privirii neînvăţate, printr-o ,,carne” total improprie, sugerată prin abilităţi amăgitoare, care nu are nimic de-a face cu ideea pomenită mai sus, ba chiar o boicotează. De aceea, pe lângă plagiere, reclam ritos sabotarea prin nepricepere şi dilentatism a ideii însăşi, consecinţă directă a furtului unui program iconografic cunoscut doar superficial, şi teologic şi estetic. Oricâtă ambiţie şi de oricâtă putere vremelnică ar dispune, plagiatorii, ei sunt depăşiţi de anvergura realizării ideii şi temelor furate. Acestea sunt motivele pentru care am cerut sistarea lucrării, şi de aceea nu sunt sensibil la niciun fel de troc.

PLAGIAT LA ALBA IULIA!

PLAGIAT LA ALBA IULIA!

Tot ce aştept de la Biserică, de la Comisia de Pictură Bisericească, este ,,să nu se spele pe mâini ca Pilat”, să constate drept întemeiat şi valid plagiatul şi să dispună imediata sistare a lucrării, instituindu-se astfel ca un organism cu reală putere de decizie. Fiindcă acestui proiect în curs nu i s-a dat nici măcar şansa de a-şi duce până la capăt gestaţia, fiind barbar sustras de plagiatori înainte de a se naşte de-a binelea şi sub forma embrionară, neisprăvită, a unui avorton. Dar înainte de toate, îmi bizui toată încrederea pe reacţia Arhiepiscopiei Alba Iuliei, din punct de vedere legal adevărata beneficiară a lăcaşului, ca nici ea să nu se grăbească ,,să se spele pe mâini ca Pilat”, încât, dacă va considera de cuviinţă, să poată lesne hotărî acoperirea şi ştergerea actualului plagiat. Partea penală a plagiatului mărturisesc public că deocamdată nu mă încălzeşte deloc, ucenicul plagiator ,,fiind singur de sine osândit” (Tit 3,8-15). Se-ntreabă unii de ce atâta tapaj! M-am ridicat în două picioare şi cu glas mare, fiindcă aici, la Miceşti – Alba, în Transilvania, n-a fost furată o simplă pictură, nici doar o singură icoană, ci ideea şi trupul unui întreg program de iconografie liturgică. Raptul, orgoliul şi nepriceperea n-au fost unele obişnuite, nu şi-au însuşit şi n-au batjocorit doar ,,pământescul” lui, lucrat desigur după puterile mele, ci şi ,,înţelesul din afara cerului”, ştirea lui veşnică, obârşia lui tainică, pnevmatică, singura care ar putea purta dincolo de eshaton icoana nouă a ,,arcei lui Noe”. Există pe lume furturi şi furturi, plagieri şi plagieri, încălcări de drepturi auctoriale şi încălcări de drepturi auctoriale. Unele, cele iconice şi mai ales cele liturgice, ale Împărăţiei, trebuie să aibă regim aparte: trebuie păzite cu veghe mare nu numai de întreaga Biserică, ci şi de întreaga cultură laică.