Pop Design

La sfârşitul anilor ’50, semnele industrializării invadează spaţiul cotidian şi, în nebunia consumismului, bunurile de uz (comun) încep să circule cu o viteză ameţitoare, oferindu-se privirii prin toate mijloacele. Şi iată că, în muzică, în modă, dar şi în domeniul design-ului, al arhitecturii sau al graficii, ca să nu mai vorbim de cel al artei, îşi face apariţia un curent nou, modern şi deseori surprinzător, marcând ritmul şi culorile vieţii cotidiene: Pop-ul.

Text: Viorica Buică
Foto: © www.eero-aarnio.com, www.scandesign.org, Artifort

Între Londra, Paris şi New York, sub imperativul vizibilităţii, devenite o condiţie de existenţă a oricărui obiect, design-ul dobândeşte în anii ’60 o nouă legitimitate. Îmbogăţirea claselor de mijloc, entuziasmul demografic, noile exigenţe în ceea ce priveşte stilul de viaţă, dar şi tehnicile noi de producţie şi materialele inedite au permis apariţia a numeroase forme, surprinzător de variate.

În timpul acestei decade, de cele mai multe ori pusă sub semnul formaţiei Beatles sau al mişcărilor hippie şi flower-power, designeri din Europa, Asia şi America au re-gândit în mod fundamental principiile moderniste. Chiar în anii în care îşi atingea apogeul, modernismul, cel mai important curent al secolului XX, a început să fie considerat de unii creatori mult prea impersonal şi autocratic, ignorând cerinţele individuale. Alternativa adusă în prim-plan de anii Pop a fost una promptă, adeseori concepută într-o cheie ludică sau ironică: plastic sau PVC, multi-funcţionalitate, cromatică inedită.

Dacă modernismul anilor precedenţi a respins orice formă de influenţă istorică, dintr-un spirit de revoltă, design-ul Pop îşi caută inspiraţie în mai toate manifestările trecutului. De la Art Nouveau şi Art Déco la futurism şi suprarealism, designerii au recuperat şi asimilat elemente şi detalii extrem de variate, toate însă integrate într-un discurs propriu, integral asumat. Influenţelor din trecut li se adaugă cele contemporane: curentul op-art sau pop-art, curentul psihedelic, curentele etnice şi zona kitsch, precum şi noua obsesie legată de cucerirea spaţiului lasă urme importante în estetica obiectelor din anii ’60. Lucrările unor artişti precum Andy Warhol sau David Hockney, cu numeroase referiri la cultura de masă (conserve de supă, benzi desenate, imagini ale unor vedete ca Marilyn Monroe), au pătruns în interioarele perioadei sub formă de afişe, tapet etc. De asemenea, Bridget Riley, celebra reprezentantă a op-art-ului, a declanşat moda combinaţiilor alb-negru, de regăsit în vestimentaţie, mobilier şi în multe alte domenii.

Aşa cum era de aşteptat, curentul Pop s-a manifestat în primul rând în design-ul obiectelor de zi cu zi, creatorii ţintind un public mai tânăr, eliberat de seriozitatea obiectelor din anii ’50. S-a dezvoltat astfel o cultură a efemerităţii, a obiectului care poate fi şi trebuie repede înlocuit, designerii alegând aproape întotdeauna pentru creaţiile lor materialele plastice. Până la momentul respectiv, fuseseră descoperite numeroase tipuri de plastic, precum şi tehnici de prelucrare a lor, ceea ce le-a făcut disponibile şi atractive pentru domeniul design-ului, cu atât mai mult cu cât s-au dovedit şi relativ necostisitoare. Cromatica strălucitoare şi formele rotunjite asociate design-ului Pop au alungat astfel şi ultimele urme ale austerităţii postbelice, reflectând optimismul perioadei (marcată atât de prosperitatea economică fără precedent, cât şi de revoluţia sexuală). Adresându-se în primul rând tinerilor, obiectele Pop au făcut deseori concesii calităţii pentru a avea un preţ scăzut, ceea ce le aduce în antiteză cu modelele moderniste clasice.

Există câteva nume fundamentale pentru design-ul anilor ’60, iar printre acestea, scandinavii Verner Panton şi Eero Aarnio ocupă un loc de cinste, obiectele create de ei devenind repede adevărate simboluri ale epocii. Scaunul în zig-zag, din poliuretan lăcuit al lui Panton (rezultat al mai multor ani de cercetare), dinamic atât prin cromatică, cât şi prin forma ondulată, şi extrem de practic reprezintă astăzi una dintre emblemele modernităţii domestice. Designer-ul îşi mărturisea la un moment dat principiile de lucru: „Încerc să evidenţiez noi modalităţi de a-i încuraja pe oameni să-şi folosească imaginaţia şi să-şi transforme locuinţa într-un mediu cât mai atractiv.” Aarnio pare a respecta de asemenea direcţiile de creaţie ale lui Panton: obiectele sale, practice şi comode, dovedesc un spirit extrem de creativ. „Ball Chair” cu varianta „Bubble Chair”, „Pastil Chair”, „Pony”, „Copacabana Table” sunt doar câteva dintre creaţiile care i-au înnebunit pe tinerii anilor ’60 şi nu numai. Chiar şi astăzi, scaunele inedite ale lui Aarnio (unele concepute cu o acustică specială pentru a oferi un confort maxim) au rămas la fel de căutate, lucru ce dovedeşte încă o dată calitatea deosebită a design-ului scandinav.

Pierre Paulin este un alt nume de marcă al perioadei. După ce a studiat sculptura în piatră la Şcoala Camondo din Paris, a început să conceapă mobilier pentru Thonet, iar în 1958 a devenit designer principal la Artifort. Pentru aceştia, a creat o serie de piese de mobilier cu structura interioară din oţel tubular care au avut un succes deosebit. Scaunele non-conformiste ale lui Paulin (dacă ne gândim numai la „Tongue Chair”), cu o linie pronunţat sculpturală pentru a permite pieselor să se adapteze formei corpului, au schimbat interioarele vremii, conferindu-le un dinamism aparte.

Anii ’60 marchează în Italia începutul unui curent „anti-design”, criticând aprig funcţionalismul, iar dintre reprezentanţi, Gaetano Pesce, Joe Colombo şi grupul format din Jonathan de Pas, Donato d’Urbino şi Paolo Lomazzi sunt cei ale căror creaţii au depăşit graniţele ţării pentru a deveni simboluri ale perioadei. Scaunele din seria UP concepute de Gaetano Pesce pentru Cassina & Busnelli, cu forme rotunjite şi opulente sau piesa „Sacco”, fotoliul umplut cu mici bile sintetice, au devenit tipice pentru mobilierul Pop, ca să nu mai vorbim de ironicul scaun gonflabil „Blow”, prezentat în standul firmei Zanotta la Eurodomus 3 (Turin), care a devenit rapid un adevărat obiect de cult al anilor ’60.

O altă faţetă a perioadei ţine de tehnologie, de obsesia cuceririi spaţiului, materializată mai ales în design-ul vestimentar prin modelul „Moon Girl” impus de Courreges. Pierre Cardin confirmă existenţa acestui optimism tehnologic: „Viitorul reprezenta un fel de realitate virtuală. În design, noile tehnologii permiteau apariţia unor obiecte diferite, cu alte centre de gravitate. Aveam plasticul, nu mai trebuia să ne limităm la formele geometrice obişnuite.”

Designer-ul Robert Tallon reuşeşte să sintetizeze spiritul anilor Pop: „A fost o epocă dinamică, democratică, rapidă. Aveai o idee, o realizai aproape imediat. În design, a domnit un anti-elitism vesel care s-a desprins radical de tradiţia franceză burgheză a decoratorilor.”