Povestea „copacului tehnologic” Taiwan Tower. De vorbă cu arhitectul Dorin Ştefan

Interviu de: Viorica Buică

Situat pe locul al treilea în ierarhia juriului care a decis la sfârşitul anului trecut, în urma unei noi competiţii, proiectul care va deveni simbolul oraşului Taichung, „copacul tehnologic” propus de echipa DSBA rămâne emblematic pentru un nou tip de dialog între local şi global, între natură şi tehnologie, între static şi dinamic. Cu o încredere în viitor ce-i conferă puterea de a reanima utopii, eliberat de prejudecăţi şi de false subordonări, Dorin Ştefan ne va povesti în continuare despre experienţa arhitecţilor români în Taiwan.

Povestea „copacului tehnologic” Taiwan Tower. De vorbă cu arhitectul Dorin Ştefan

Viorica Buică: Care sunt impresiile după jurizarea celui de-al doilea concurs pentru Taiwan Tower, cel în urma căruia s-a decis proiectul care se va construi în Taichung? Ce diferenţe aţi sesizat în abordarea organizatorilor şi cum aţi resimţit interacţiunea cu juriul?

Dorin Ştefan: Cea mai puternică impresie este legată de profesionalismul organizatorilor şi de obiectivitatea juriului. După finalizarea concursului şi anunţarea rezultatelor, am putut sta de vorbă cu membri ai juriului, cu organizatorii şi abia atunci am înţeles exact că, după concursul de concept, destul de independent de celelalte două faze de concurs, am fost favoriţii majorităţii membrilor juriului. Noi am crezut mult timp că sunt anumite afinităţi cu proiectul lui Peter Cook şi că pe el şi-l doreau acolo. Pot să spun că a fost o mare bucurie să constat că există astfel de competiţii, cât se poate de obiective şi cât se poate de dedicate scopului pentru care a fost făcut concursul. Ei aveau nevoie pentru termenul 2016 de un răspuns concret, într-un buget foarte exact. Ca atare, această ultimă fază, după preselecţia celor cinci echipe, a avut în prim-plan un studiu de fezabilitate, care însemna buget şi timp. Bugetul, timpul şi, bineînţeles, ideea au fost elementele care au dat câştigătorul.

V.B.: De data aceasta proiectele nu au mai fost trimise în Taichung, ci au fost direct prezentate în faţa juriului. Cum s-a desfăşurat această experienţă pentru dvs.?

D.S.: Da, cele cinci echipe desemnate pe acel shortlist au făcut o prezentare, care a durat o oră şi încă o jumătate de oră s-a răspuns la întrebări. În momentul acesta de dialog de la final am înţeles că ei aşteaptă un răspuns foarte ferm legat de timp şi de bani. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, noi nu putem răspunde în special problemei legate de timp, marja noastră de timp era mult mai mare, noi vorbeam de cel puţin zece ani, perioadă în care ar fi fost încă nevoie de studii, de cercetare, de omologare… Pentru realizarea proiectului nostru ar fi fost nevoie de o vreme destul de îndelungată şi, de asemenea, de un buget mult mai mare decât cel anunţat. Nu ştiu cum au făcut ceilalţi prezentarea, pentru că acestea au fost individuale, fără asistenţă, au participat numai membrii juriului şi echipa selectată. Prezentarea noastră a fost foarte bună, a avut ecouri bune şi sigur că experienţa a fost extraordinară. Noi ştim că suntem pregătiţi în interiorul sistemului de valori europene, occidentale, putem răspunde unor astfel de cerinţe atât din punct de vedere conceptual, cât şi din punct de vedere al formei de prezentare, că e vorba de animaţie sau că este vorba de 3D-uri, de randări etc. După discuţiile ce au urmat jurizării, ne-au povestit că se întrebau: „Cum? Cine le-o fi făcut prezentările? Cine le-o fi făcut animaţiile?”. Au văzut că în echipă era şi Mihai Crăciun, care venea din Statele Unite, şi s-au gândit că el ne-a ajutat foarte mult. De fapt, absolut toate au fost făcute la noi, în ţară, în sincron cu mijloacele existente în alte părţi. Unul dintre organizatori ne-a spus că dintre toate animaţiile cea realizată de Bogdan a fost cea mai bună, pentru că reuşea să-ţi transmită experienţa spaţiului. Şi trebuie să recunoaştem că au fost echipe foarte bune: Sou Fujimoto, care este unul din starurile în devenire ale Japoniei, Peter Cook, cei de la Soma, o echipă austriacă în creştere… Toţi membrii juriului au vorbit de calitatea deosebită a prezentărilor, a proiectelor şi de dificultatea de a alege, de dezbaterile foarte aprinse şi pe care le-au avut până când au reuşit să desemneze echipa care să fie pe locul întâi.

V.B.: Deşi noul concurs nu a impus o raportare directă la proiectul declarat câştigător anterior, al echipei DSBA, aţi ales, spre deosebire de Peter Cook de exemplu, să păstraţi aceeaşi linie conceptuală şi nu numai. Care au fost, totuşi, noutăţile pentru cea de-a doua competiţie?

D.S.: Noi am fost conştienţi că ar trebui să lucrăm în trendul, în siajul, în coada cometei, pentru că proiectul nostru a avut un impact foarte bun, asta a rezultat şi din discuţiile pe care le-am avut în noiembrie 2010, când am fost la festivitatea de premiere. Sigur, nu am ştiut că atât juriul, cât şi oficialităţile şi-au dorit să fi putut alege/face acest proiect. Nici noi nu am fi vrut să modificăm nimic dacă s-ar fi putut realiza aşa cum l-am conceput iniţial. De aceea, am încercat să vedem cum putem adapta ideea unor posibilităţi de realizare în timp şi în bani. La cel de-al doilea concurs am mers cu nişte baloane care erau legate mult mai intim de structura turnului. Marea problemă tehnică şi tehnologică a proiectului era legată de faptul că obiectele mai uşoare decât aerul sunt foarte greu de controlat într-o mişcare fidelă cu turnul.

E aproape imposibil de a realiza astăzi un astfel de zepelin care să fie de fapt un ascensor uriaş, capabil să poarte 80 de persoane, într-o legătură intimă cu turnul. Fiind un obiect mai uşor decât aerul, orice mişcare de aer îl influenţează extraordinar, e ca o frunză, ca o pană. Iar în spatele unui element vertical se întâmplă o serie întreagă de vârtejuri, de asemenea foarte greu de controlat. Şi atunci, la a doua fază a concursului am încercat să legăm ascensorul-zeppelin mai bine de turn: nacela de sub, din burta zepelinului, am făcut-o ca un lift panoramic pe turn, iar balonul ieşea, participa într-un fel, vizual. După ce am aflat că suntem printre cei cinci finalişti, am trecut, efectiv, la realizarea studiului de fezabilitate şi ne-am dat seama că, de fapt, nici această soluţie nu răspunde ca timp şi ca bani. Atunci ne-am gândit să le propunem o strategie prin care să-i dăm timp tehnologiei să se dezvolte, s-o ajutăm să se dezvolte, iar acest timp să-l înglobăm în concept şi în ideea de muzeu, de semnal. Propunerea pe care le-am făcut-o a fost ca aceste lifturi exterioare, aceste baloane ca nişte lifturi, să fie dezvoltate progresiv, într-o serie întreagă de generaţii. În 2016, când ei aveau nevoie de landmark, să scoatem prima generaţie de astfel de baloane, care să nu poarte oamenii, să fie doar semnale, care să se dividă într-o serie întreagă de subsemne: baloanele care plecau de acolo la un moment-dat se învârteau în jurul turnului, creau acea metaforă a frunzelor uriaşe în jurul copacului tehnologic, dar puteau să plece prin parc, prin oraş. De asemenea, dezvoltarea a fost că se duceau undeva foarte departe şi ajungeau chiar şi în alte lumi, într-o deschidere aproape nelimitată a metaforei. Practic, am transformat ideea de frunză în ideea de spor. Nu mai era frunza cea care purta semnul, ci sporul, pentru că sporul avea exact această calitate de a duce în spaţiu nu doar o imagine, ci a duce un sâmbure de ceva. Acel sâmbure de ceva, sămânţa sporului natural, era, de fapt, sămânţa ideii de spor tehnologic care aparţine semnului de copac tehnologic. Însă ei nu aveau nevoie de o astfel de dezvoltare progresivă, ei aveau nevoie de un obiect perfect palpabil şi perfect realizabil în 2016. O parte din membrii juriului, implicaţi în administraţie, aveau şi un mandat politic să realizeze proiectul până atunci şi în bugetul dat.

Povestea „copacului tehnologic” Taiwan Tower. De vorbă cu arhitectul Dorin Ştefan

V.B.: Taiwan Tower are potenţialul de a deveni un simbol, de a transmite un mesaj puternic de-a lungul a mai multe generaţii. Din poziţia dvs. de arhitect profesor şi, de asemenea, de arhitect implicat direct în această competiţie, cum apreciaţi soluţia câştigătoare, cea a lui Sou Fujimoto?

D.S.: Mie mi-a plăcut foarte mult de când am văzut-o. Mă gândeam că dacă aş fi fost în juriu, şi eu aş fi ales acea soluţie. Pe undeva e mai apropiată zonei geografice asiatice decât zonei noastre culturale, intelectuale şi geografice, a occidentalului, în sensul că soluţia noastră era mult mai sofisticată de la început. Sigur, iniţial, în proiectul-concept, ideea mea era foarte clară şi foarte simplă, dar această idee atât de clară şi de simplă avea nevoie de timp mult mai mult ca să se poată realiza şi de un buget mult mai mare. Atunci am fost cumva obligaţi să venim cu o soluţie mult mai sofisticată, mult mai complicată şi mult mai întortocheată decât cea de la concept, în ideea de a extrage din concept tot ceea ce este posibil astăzi. Din acest punct de vedere, ideea lui Fujimoto mi s-a părut extraordinar de simplă, fără a fi simplistă, foarte interesantă, foarte diferită şi asta, de fapt, i-a şi departajat şi i-a transformat în câştigători, pentru că era ceva diferit. Proiectul nostru şi al lor erau diferite de celelalte soluţii, care erau nişte semne în sensul propriu-zis, turnuri mai mult sau mai puţin complicate ca imagine.

Din ce-am aflat după jurizare, cele cinci proiecte s-au împărţit în două, al nostru şi al lui Fujimoto şi celelalte trei, ale noastre erau altceva. La un moment-dat, unul din turnuri ajunsese în faza de a fi desemnat, însă la o ultimă privire, juriul a zis: „Dar noi oare asta căutăm? Totuşi, ar trebui să vedem altceva.” Acest altceva căutat a întors balanţa spre Fujimoto şi de aceea noi suntem pe locul 3 în situaţia finală – eram primii de după cele două capete de serie.

V.B.: Există diferenţe pentru un arhitect între a construi un turn în Asia şi în Europa?

D.S.: Nu cred că este o diferenţă, pentru că ideea de globalizare este foarte prezentă în Asia. Acolo se caută foarte multă imagine occidentală. Globalizarea, astăzi, înseamnă de fapt imagine, tehnologie, concept, gândire occidentală (când vorbim despre cultura occidentală în arhitectură mă gândesc la Japonia, Europa, America de Nord).

Din punct de vedere morfologic şi din punct de vedere al tehnologiei, cred că nu e niciun fel de diferenţă. Diferenţe există, într-un fel, la nivelul sintaxei, la nivelul ambalajului şi putem să ne gândim la Petronas Tower – două turnuri gemene realizate după model occidental au o sintaxă cu trimitere locală. Apare acel fenomen de a îmbina într-un fel localul cu globalul, la nivel de sintaxă şi nu la nivel de morfologie.

V.B.: O perspectivă asupra dezvoltării acentuate pe verticală a oraşelor contemporane este că acest model reprezintă unul sustenabil pe termen lung, mai eficient decât împrăştierea pe suprafeţe foarte mari. În ce tip de oraş al viitorului credeţi dvs.? Aveţi o viziune pentru acest subiect?

D.S.: Prin felul meu de a fi, prin ceea ce am învăţat, prin ceea ce am construit, cred într-o astfel de dezvoltare pe verticală. În primul rând, e vorba de o folosire mult mai eficientă a terenului. De asemenea, cred că lumea viitorului va fi o lume care nu va trăi numai pe Pământ, probabil că va trăi şi în spaţiul din jurul Pământului, se va extinde destul de mult, probabil într-o serie întreagă de astfel de colonii în spaţiu. Eu nu cred într-o dezvoltare pe pământ de genul cavernelor, într-o cucerire a spaţiului de sub pământ. Coaja de altfel este destul de mică şi destul de limitată, plus că foarte multă parte din coajă este destul de potrivnică omului, mă gândesc la zona îngheţată sau la zona deşertică, zona proprie locuirii este destul de restrânsă. Şi din acest punct de vedere, a folosi la maximum suprafaţa bună înseamnă, de fapt, să te duci destul de mult pe verticală. Oraşele trebuie să atingă un astfel de raport optim între întindere şi dezvoltare pe verticală ca să devină eficiente. Altfel, infrastructura poate deveni atât de scumpă încât să le distrugă. Dacă un oraş este foarte răspândit, nu o să îşi găsească, probabil, resursele materiale şi resursele energetice ca să poată să trăiască doar la două-trei-patru nivele peste pământ.

V.B.: Într-un alt interviu, ne vorbeaţi despre faptul că Bucureştiul are nevoie de soluţii care să funcţioneze precum acupunctura. Clădirile de mare înălţime sunt capabile să realizeze o astfel de acupunctură urbană?

D.S.: Acupunctura nu o văd neapărat prin turnuri, ci prin anumite intervenţii de calitate. În sensul că, în momentul în care ai realiza într-un loc o astfel de intervenţie de calitate, acea calitate s-ar putea răspândi, ar putea genera alte proiecte în jurul ei şi ar contamina, într-un fel, prin calitate şi spaţiile din jur. Avem destul de multe spaţii reziduale, avem foarte multe spaţii care răspund doar unei nevoi de a acoperi ceva. Nu răspund şi nevoii de a crea bucurie, de a crea sentimente, de a crea sensibilitate. Avem nevoie de spaţiu sensibil cred mult mai mult decât de spaţiu utilitar. Un spaţiu sensibil este un spaţiu al arhitecturii, nu al construcţiei. În Bucureşti avem foarte multe construcţii, avem spaţii care ne protejează de vânt sau de ploaie, dar nu ne induc şi acea bucurie a spaţiului, cu calităţi estetice.

Povestea „copacului tehnologic” Taiwan Tower. De vorbă cu arhitectul Dorin Ştefan

V.B.: Credeţi că Bucureştiul are nevoie de un simbol precum Taiwan Tower pentru Taichung sau are deja proiectele care să-l reprezinte? Ar fi acesta un lucru important în contextul economiei urbane actuale?

D.S.: Aceasta este o problemă destul de veche a Bucureştiului, să-şi caute clădirea prin care să fie reprezentat. A fost Ateneul, apoi Turnul Televiziunii… acum Casa Poporului… o serie întreagă de clădiri care nu au reuşit însă să devină simbol, din diferite lipsuri. Sigur că poate ar fi interesant, la un moment dat, de făcut un astfel de concurs de idei cum a fost şi cel din Taiwan. Ei s-au gândit să întrebe în toată lumea care ar putea să fie astăzi – sau ce semn ar putea să devină un simbol. Cred că Sou Fujimoto a creat un semn puternic, inovativ, nu ştiu dacă acest semn poate să se transforme într-un simbol. Este un semn foarte interesant, foarte bine găsit. Nu ştiu însă dacă are putere să genereze simbol.

V.B.: Acum, după ce s-a şi aşezat puţin timp peste experienţa din Taiwan, care ar fi pentru echipa DSBA satisfacţiile şi insatisfacţiile prilejuite de această competiţie?

D.S.: După ce ne-au anunţat câştigători ai fazei concept şi ne-au întrebat imediat cum putem să-l facem, ne-am dat seama, întrebând şi diferiţi experţi, că suntem la limita posibilului. Şi am investigat foarte mult, am vorbit cu foarte multă lume. Unul dintre membrii juriului, după deliberare, ne-a întrebat: „Păi, de ce nu aţi dezvoltat ca în prima fază?” I-am spus: „Pentru că am discutat cu lume, cu experţi…” „Ah, ştiam eu, inginerii v-au stricat soluţia…”, ne-a spus el. Însă nu putem lucra fără ingineri.

O idee de arhitectură, oricât este de interesantă, nu se poate materializa dacă nu are în spate planşa de inginerie care să o transforme într-o construcţie fizică. În concurs am dezvoltat împreună cu Ove Arup, am avut experţi, am răscolit toată lumea în a găsi parteneri tehnici. Cei de la firma Zeppelin ne-au spus că facem un contract de cercetare, care înseamnă această sumă, înseamnă aceşti ani, iar după ce fac cercetarea ne pot spune dacă e posibil sau nu. Noi am însumat toate aceste date care ne-au conturat acel studiu de fezabilitate care ne-a dus la zece ani, la douăzeci de ani de realizare, de cercetare şi de bani. Concursul ne-a ajutat să ne facem contacte foarte bune, foarte interesante cu firme locale, cu firme mari. Între timp, noi am mai participat la un concurs, tot în Taiwan, pentru un parc în aceeaşi zonă, practic un concurs de peisagistică, şi am lucrat în baza concursului câştigat cu conceptul, iar pentru aceasta am avut suport de la firme foarte mari şi foarte importante. Sigur că acest succes dat de concept ne-a deschis porţile de colaborare cu aproape orice firmă importantă de inginerie.

V.B.: În continuare, vreţi să dezvoltaţi conceptul Taiwan Tower? Vă gândiţi şi la alte concursuri?

D.S.: Da, pentru că atât membrii juriului, cât şi alţi arhitecţi cu care am discutat ne-au spus că ar trebui să încercăm să dezvoltăm undeva acest proiect, pentru că este foarte interesant. Mă refer la faza de concept, prin care o prezenţă orizontală foarte mare purta oameni şi se dezvolta în asociere cu acel element vertical. Încercăm în continuare, probabil că tot în zona reprezentată de Coreea de Sud – China.