fbpx

Pragmatopii

„Aflată într-un no man’s land al dialecticii moderniste dintre utopie şi pragmatism, pragmatopia sugerează un teritoriu alternativ al operaţiunii arhitecturale. Astfel, ea rezistă fugii de realitate a utopicului care îşi închide viziunea într-un niciun-loc. În acelaşi timp, ea evită automatismul pragmaticului şi tendinţa acestuia de a sacrifica ideea de dragul simplei acţiuni. Pragmatopia, în schimb, lansează un nou plan de evenimente pentru a permite acţiunii (pragma) să ia loc (topos).” (1)

Text: Sabin Borş

Ce mai înseamnă astăzi a fi pragmatic? Cărei acţiuni ar urma să îi dăm curs, şi ce loc ocupăm de fapt prin intermediul acţiunilor noastre? Ce loc inexistent încercăm să construim prin intermediul arhitecturilor noastre şi care este planul evenimenţial ce s-ar putea constitui într-un „teritoriu alternativ al operaţiunii arhitecturale”? „Contextul este jumătate din muncă” este afirmaţia Artist Placement Group (2), iar contextul este de fapt un spaţiu, un loc, un topos asupra căruia ne întoarcem, asupra căruia revenim. Cu toate acestea, esenţială pentru înţelegerea şi aprofundarea unui loc care ar permite şi ar procesa acţiunea în planul evenimenţial este distincţia amintită de James Meyer (3) între două tipologii de situri – o locaţie aşadar, un amplasament: un sit literal şi unul funcţional. Dacă situl literal ar fi, din punct de vedere arhitectural, tocmai locaţia sau locul singular pe care o construcţie vine să îl ocupe, antrenând un anumit conformism şi compromis în faţa constrângerilor şi condiţionărilor fizice ale unui cadru, aceasta înseamnă deja că în situl literal o construcţie nu poate fi înţeleasă decât în raport cu actualitatea locului însuşi. În contrast, situl funcţional ar fi ceea ce depăşeşte constrângerile fizice ale unui loc, ceea ce se constituie sub forma unui proces pur, a unei operaţiuni cu caracter transformator ce descrie „cartografierea filiaţiilor textuale şi instituţionale” pe care le trasează un spaţiu. Funcţionalitatea, şi prin urmare acţiunea critică prin care am da seama de pragmatism arhitectural, ar fi tocmai această mişcare permanentă şi pendulare între filiaţiile care intersectează spaţiul de viaţă.

Dacă există un sens sau un orizont al pragmatopiei, acela este cel de a opera deplasările succesive între un spaţiu şi un loc, ca plan evenimenţial de acţiune. Velocităţile şi variabilele care descriu un spaţiu trebuie să facă loc acţiunii, pentru că orice acţiune trebuie localizată pentru a descrie şi a deschide spaţiul. „Un loc (lieu) este ordinea (de orice fel) în funcţie de care elementele sunt distribuite în relaţii de coexistenţă. El exclude aşadar posibilitatea ca două lucruri să se afle în acelaşi loc (place). (…) Un loc este, prin urmare, o configurare instantanee de poziţii. El implică o indicaţie de stabilitate. Un spaţiu există atunci când luăm în considerare vectori de direcţie, velocităţi şi variabile temporale. Aşadar, spaţiul este compus din intersecţii de elemente mobile. El este într-un fel activat de ansamblul mişcărilor desfăşurate în interiorul său. Spaţiul are loc ca efect al operaţiilor care îl orientează, situează, temporalizează şi care îl fac să funcţioneze într-o unitate polivalentă de programe conflictuale sau proximităţi contractuale (sublinierea mea, S.B.). (…) Pe scurt, spaţiul este un loc practicat. Prin urmare, strada definită din punct de vedere geometric prin planning urban este transformată într-un spaţiu de către trecători.” (4) Am subliniat expresia „o unitate polivalentă de programe conflictuale sau proximităţi contractuale” deoarece o consider o formulă sintetică pentru felul în care arhitectura îşi negociază propria sa inserţie în realitate, propria sa realizare. Această formulă descrie de fapt tocmai acţiunea critică prin care locul pune în relaţie şi transformă spaţiul, îl practică şi îl face efectiv. Această interpretare nu este, desigur, străină de interpretările fenomenologice ale spaţiului ca „spaţiu existenţial” şi a existenţei ca spaţiu (5), care traduc de fapt felul în care experienţa fiecăruia dintre noi reprezintă o relaţie cu lumea şi spaţiul pe care îl putem deschide din fiecare loc.

Pragmatopiile înseamnă în primul rând o reinterpretare a felului în care un dat relaţionează cu operaţiunile care îl dispun într-un aranjament şi alcătuiesc spaţiul de viaţă al unui subiect. Dacă arhitectura poate crea spaţii de viaţă şi spaţii existenţiale prin resortul ei pragmatopic, ea trebuie însă să accepte propria sa „dezmembrare”. Pornind de la ideea lui Sartre potrivit căreia corpul este pretutindeni şi tot ce se întâmplă în exterior se reflectă asupra corpului propriu, Anthony Vidler avea să vorbească despre „arhitectura dezmembrată” într-un text din 1992 (6) pentru a tematiza relaţia corpului cu „coeficienţii de adversitate” pe care spaţiul şi experienţele spaţiale îi ridică. Acţiunea care are loc la nivel arhitectural afectează în mod direct corpul propriu şi dictează circumscrierile succesive ale mediului de viaţă. Dacă, aşa cum precizează Vidler, arhitectura lui Bernard Tschumi, Daniel Libeskind sau Coop Himmelb(l)au propune o reînscriere a corpului în obiectul şi proiectul arhitectural, în calitate de referent şi „inspiraţie figurativă”, aceasta nu ţine doar de o metaforă corporală, cât de asumarea corpului ca actant al spaţiului. Corpul este el însuşi o construcţie experienţială care constituie spaţiul prin intermediul acţiunilor sale. Îndepărtându-se de umanismul „palladian” sau modernismul corbusian, aceste modalităţi de interpretare a corpului îl văd de fapt pe acesta într-o formă extensivă, extinzând la rândul său spaţiul pe care îl parcurge. Funcţionalismul corporal dobândeşte aici o nouă sensibilitate şi transcrie nu atât o unitate corporală, cât o fragmentare, o ruptură, o „dezmembrare”. Spaţiul nu există ca atare. Există locuri pe care mişcarea corpului le aşază într-un spaţiu, iar în acest sens spaţiul nu există decât dacă este performat.

Pragmatopiile ţin aşadar mai puţin de ordinul pragmatic sau funcţional, cât de necesitatea performării spaţiului. Pe de altă parte, arhitecturi „dramatice” cum sunt cele semnate de Tschumi, Libeskind şi mai ales Coop Himmelb(l)au inspiră un impact aproape visceral asupra corpului, care ajunge să resimtă în mod organic suspensiile pe care le propun proiectele lor arhitecturale. „Această denegare a corpului capătă, în lumea postmodernă, aspectul unei autocritici a unui modernism ce a postulat un rol cvasi-ştiinţific şi propedeutic arhitecturii. Corpul în dezintegrare este într-un sens foarte real imaginea noţiunii de progres umanist în dezorganizare” (7). Tocmai aici rezidă pragmatopismul arhitectural – în subtilitatea cu care reuşeşte să performeze spaţiul între rupturile inerente care rup refrentul corporal al arhitecturii. Iar performarea revine la un gest. Oricât de mărunt ar fi acesta, el este cel care dictează ruptura sau fluenţa unei acţiuni şi a unui spaţiu. O simplă recuperare simbolică aici, o nouă utopie dincolo; o „mototolire” simbolică a spaţiului aici, sau poate subtilitatea accentuării limitelor spaţiilor…

(1) Andreas Ruby – „Pragmatopia”, în The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture. City, Technology and Society in the Information Age, Actar, Barcelona, 2003, p. 488.
(2) Artist Placement Group (APG), statement of methodology, în Structure in Events, 1972.
(3) James Meyer – „The Functional Site; or, The Transformation of Site Specificity”, în Erika Suderburg ed., Space, Site, Intervention: Situating Installation Art, Minneapolis, University of Minnesota Press, 2000,
pp. 24-25.
(4) Michel de Certeau – L’invention du quotidien, vol. 1. Arts de faire, Paris, Union Générale d’Editions, 1980 / trans. by Steven Rendall, The Practice of Everyday Life, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1984, pp. 117-118.
(5) Id. – ibid.
(6) Anthony Vidler – „Architecture Dismembered”, în The Architectural Uncanny, Cambridge, Massachusetts, The MIT Press, 1992, pp. 69-84.
(7) Id. – ibid.

PETER BOTAZZI & DENISE BONAPACE – Da Morto A Orto

Mobilierul reciclat creat de designerii Peter Botazzi şi Denise Bonapace reprezintă un exemplu de construcţie hibridă al cărei titlu înseamnă „de la redundant la abundent”. Acţiunea critică şi informantă este dată aici de felul în care ceva consumabil poate fi recuperat şi reinserat în circuitul uzului, fiind vorba despre veritabile grefe-mobilier. Pe de altă parte, proiectul celor doi designeri este şi o reinterpretare critică a obiectelor de uz comun pe care ajungem să nu le mai recunoaştem sau utilizăm, de care încercăm să ne „dispensăm” şi care reuşesc totuşi să fie integrate unui context expresiv nou. Acolo unde obiectul pierde din utilitatea imediată, el câştigă la nivelul expresiei şi al valorii sale de schimb simbolic. Mai mult decât a cultiva o plantă într-un mediu nou, proiectul propune şi cultivarea unei responsabilităţi, conştientizarea atributelor unui obiect şi capacitatea acestora de a deschide spaţii expresive prin aşezarea lor într-o nouă sintaxă.

Foto 1: © Peter Botazzi & Denise Bonapace

VISIONDIVISION – Tower Town

Realizat pentru competiţia Taiwan Tower ce a avut loc la Taichung, Tower Town propune la prima vedere o reinterpretare facilă a zgârie-norilor pentru a găsi o formă emblematică. Dacă la nivel formal şi funcţional soluţia nu se impune printr-un caracter inovator, ea deschide totuşi un spaţiu diferit şi propune o perspectivă inedită asupra acestui tip de construcţie. Premisa de la care au pornit arhitecţii este tocmai aceea că experienţa spaţială şi arhitecturală nu poate aduce nimic nou decât în măsura în care pot fi realizate noi tipologii. În locul unor simple turnuri individuale, Tower Town propune o reţea de turnuri unde interacţiunea utilizatorilor ar putea genera un meta-spaţiu semantic atât la nivelul străzii, cât şi la etajele superioare, acolo unde punţile între turnuri îndeplinesc o funcţie structurală şi comunicaţională. Fără a fi o nouă tipologie ca atare, proiectul reuşeşte să accentueze ideea interacţiunii ca modalitate de a utiliza un loc şi o construcţie pentru a deschide spaţiul, nu fără utopiile inerente acestui tip de construcţie.

Foto 2: © Visiondivision

EMANUELE PIZZOLORUSSO – Crumpled City for Palomar

Designerul italian Emanuele Pizzolorusso a creat această serie de hărţi pentru brandul italian Palomar în ideea realizării unei hărţi care să reziste utilizării intense. Ideea mototolirii hărţii – şi, la nivel simbolic, a întregului oraş – exprimă aici caracterul practic şi funcţional dat de materialul întrebuinţat şi felul în care harta poate fi utilizată. Tiparul obişnuit al hărţii este reinterpretat astfel încât să îngăduie „mototolirea” acesteia.

Foto 3: © Emanuele Pizzolorusso

SCHNEIDER + SCHUMACHER – Städel Museum Extension

Extensia Muzeului Städel este, fără îndoială, expresia cea mai complexă a ideii de pragmatopie. Convexitatea care ascunde galeria subterană este mai mult decât un gest formal. El traduce de fapt atenţia pentru crearea a două spaţii suprapuse care să comunice totodată între ele fără a produce modificări dramatice ansamblului. Atât spaţiul galeriei subterane, cât şi grădina accesibilă vizitatorilor propun un dialog interesant, unde cele aproape 200 de luminatoare circulare filtrează lumina care pătrunde în interior, proiectând în acelaşi timp lumină spre exterior. În acest fel, spaţiul se deschide în două dimensiuni pe chiar limita care le separă.

Foto 4: © Norbert Miguletz

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0