Proiectul unei case e ca o poveste de dragoste

O casă, şi mai ales prima casă, nu e un proiect (de viaţă) oarecare. Oricine a trecut prin asta ştie că făcutul primei case seamănă cu prima poveste de dragoste. Cu condiţia, bineînţeles, ca înainte de a se apuca de prima casă să fi trăit totuşi o asemenea poveste.

Text: Bruno Andreşoiu

Ca şi în prima dragoste, istoria primei case începe cu reverii şi vise, teritorii în care se amestecă nedesluşit sentimente autentice şi clişee de duzină, gânduri personale (dar puţin probabil originale) şi idei gata făcute, metafizică şi umori (şi umor poate, dar numai rareori). Lucrurile rămân oricum în registrul nuanţelor plăcute ale fiinţării (chiar şi suferinţa are o componentă de plăcere în orizontul primei iubiri), cam până când chestiunea se instituţionalizează. Adică devine o relaţie oficială, de tot ceasul, în cazul iubirii, sau capătă determinări concrete, în cazul casei. Cine nu reuşeşte să controleze noile coordonate riscă să piardă tot, cu consecinţele traumatice pe care orice eşec le aduce – ciudă, disperare, lehamite ş.a.m.d. Dacă în dragoste trebuie să te pricepi să gestionezi o relaţie în care misterul se retrage treptat, cedând locul cotidianului lumesc (cu lucrurile bune şi rele pe care le poartă cu sine), în cazul casei, avalanşa de factori externi, prozaici şi adeseori stupizi pune la grea încercare laturile mai puţin birocratice ale personalităţii. Cine le are supravieţuieşte şi poate câştiga, cine nu, se enervează, disperă, se lasă păgubaş. Diferenţa totuşi semnificativă dintre o primă relaţie de iubire între două persoane (scriu aşa ca să nu fiu acuzat de încălcarea demnităţii celor de sexe similare) şi proiectul primei case este că cea de-a doua este, de obicei, masiv intermediată. Dacă îndrăgostirea este la îndemâna oricărei fiinţe normal constituite şi nu necesită, până la urmă şi la limită, decât obiectul iubirii ca să se împlinească (orice altceva fiind zorzoane dispensabile), în cazul casei zilelor noastre cantitatea de factori intermediari este impresionantă. La o casă (pe care ţi-o faci şi nu o iei de-a gata) nu poţi ajunge fără un proiect făcut de altcineva, fără un munte de aprobări date de alţii şi taxe plătite altora, fără o (nu întotdeauna dorită) imersiune în universul constructorilor, stirpe aparte şi deloc iubitoare de gânduri abstracte.

Ca să nu mai vorbesc de bugete, opţiuni dificile între o culoare şi alta, un material şi altul, termopan simplu sau tripan etc. etc. Într-o asemenea lume nu e deloc simplu să-ţi păstrezi nu atât inocenţele virginale şi elanurile pure ale începutului, cât mai ales şansa însăşi a unei maturizări sănătoase.

Însă lucrul cu siguranţă cel mai greu de gestionat este transfomarea unui set de aspiraţii (visele, ideile de început) în ceva eminamente material. Asta nu se poate niciodată realiza fără pierderi masive de imaterial, fără concesii şi compromisuri serioase. Încifrarea imaterialului în materie nu e o treabă simplă, indiferent dacă imaterialul asta e spiritual şi înalt sau, dimpotrivă, foarte ancorat în ale lumii de jos – funcţionalităţi, utilităţi, comodităţi etc. Nu că ar fi omul bou, dar aşa e făcută lumea asta, să nu se poată trece dintr-o dimensiune în alta fără viză, cu bagajul intact şi fără controale de frontieră. Chestiunea, chiar dacă aparent banală, este de fapt foarte serioasă, iar omenirea, care nu întotdeauna a fost atât de ineptă, s-a prins şi a secretat o tagma de pricepuţi, un fel de sacerdoţi care să ajute şi să însoţească sufletele nepregătite în excursia asta. Sigur că de-a lungul timpului treaba s-a mai pervertit, tentaţiile lucrative i-au zăpăcit pe mulţi, s-au dat şi numeroase rateuri în numele binelui, dar nicio idee nu trebuie blamată din cauza unei proaste utilizări concrete. Cine condamnă credinţa religioasă din cauza unor popi stupizi şi lacomi nu se compromite decât pe sine. În vremuri mai recente, respectivii însoţitori au ajuns să se cheme arhitecţi, şi calificarea lor presupune un traseu de studii şi practică destul de serios. Astăzi, în era specializării şi a instituţionalizării decisive, tagma lor s-a diversificat şi ierarhizat (arhitecţi de interior, decoratori, designeri, ingineri de tot soiul etc.), dar în esenţă misiunea e aceeaşi. Desigur, cea mai mare parte dintre ei habar nu are de dimensiunea sacerdotală a propriei calificări, îndeplinind misiuni exclusiv funcţionăreşti, de tehnicieni specializaţi în domeniul zidirii. Cei care o fac onorabil nu sunt în niciun caz de dispreţuit, căci preiau mult din greutatea birocratică ce altfel ar apăsa serios umerii îndrăgostitului. Inevitabil însă, odată cu explozia nevoilor de varii adăposturi, a explodat şi numărul piraţilor profesiei, al falşilor profeţi iute şi grav tulburători de suflete nepregătite. De aceea, cei care îşi înţeleg cu adevărat şi în profunzime misiunea, tot mai rari în aste vremi hiclene, sunt de cultivat şi de pus la loc ferit.

Pentru o casă pe care să o iubeşti şi când e terminată şi reală e nevoie de câteva ingrediente foarte diferite, care să fiarbă împreună la foc potrivit. Primul e valoarea şi autenticitatea aspiraţiei celui care îşi doreşte casa. Cum răspunsuri potrivite nu poţi afla decât punând întrebări potrivite, tot aşa o casă potrivită nu se poate naşte în jurul unui om care nu ştie să-şi formuleze (în primul rând sieşi) corect dorinţele, nevoile şi visele. A doua ar fi să găseşti sacerdotul (continui să-i spun aşa ca să-i enervez pe materialiş tii de toate tipurile) potrivit, în momentul potrivit. Nu doar prea târziu, ci şi prea devreme poate fi păgubos, căci relaţiile între persoane nepregătite ard în general repede şi lasă în urmă numai răni şi nostalgii.

Apoi între cei doi trebuie să se producă miracolul înţelegerii, sau chimia – cum se zice astăzi acestei tainice relaţii. Pentru asta e important ca fiecare din ei să-şi înţeleagă rolul, să-şi evalueze corect portanţa aripilor şi poziţia relativă în relaţia care trebuie să rămână inspirată de modelul iubirii autentice. Ierarhizarea excesivă, reflexele autoritariste, egoismul, înşelăciunile şi geloziile, acuzele sau sentimentele de vinovăţie, toate formele de frustrare sunt toxice şi nu pot fi duce decât la un deznodământ nefericit. Iar dacă în celălalt caz, al iubirii între oameni, chiar şi din relaţii nasoale se pot naşte copii frumoşi, aici incontrolabilul naturii (sau planul şi voinţa lui Dumnezeu, după gust) nu mai joacă în favoarea nimănui. Aici, partenerii sunt cam singuri în faţa creaţiei proprii. Acestea fiind spuse, o casă reuşită nu este defapt decât concretizarea unei relaţii reuşite.

Prin urmare, atenţie cei interesaţi!, nu doar arhitecţii, ci şi clienţii trebuie aleşi cu grijă, aproape ca atunci când îţi alegi iubita/iubitul. Pentru că, dacă rezultatul unei proaste alegeri în dragoste se limitează la efecte personale (inclusiv devastatoare, ce-i drept), alegerea greşită în întreprinderi arhitecturale duce la catastrofe care afectează un număr indefinit de persoane ce vor lua contact cu progenitura diformă a mezalianţei. Desigur, asta presupune o doză de discernământ pe care victimele relaţiilor proaste de obicei nu o au. Sau o descoperă mult prea târziu. Mi-ar plăcea să cred că ultimul volum din seria igloobest, Case din România 5, prin cele 17 proiecte prezentate, vorbeşte despre toate astea.