Prolegomene la MTCR*
Îmi propun, de ceva vreme, o incursiune în universul profund (atenţie, unele cuvinte nu sunt alese întâmplător) şi aromat al closetelor naţionale. De fapt, am făcut-o de mai multe ori, oraliceşte, în diverse ocazii, cu prieteni şi cunoscuţi interesaţi de fenomen. Până acuma m-am ferit să o fac şi în scris, cu încrederea minată de false pudori şi onorabilităţi, de care am ajuns să mă îndoiesc decisiv în vremea de pe urmă. Sigur, există un risc în curajoasa întreprindere pe care mi-o propun, acela de a fi calificat de scatofag, scârbos, împuţit, poate şi, de către cei mai blânzi, superficial şi neserios.
Îmi asum însă cu determinare acest risc minor în comparaţie cu enormul câştig pe care cultura română l-ar putea avea de pe urma articolului meu. Desigur, asta cu condiţia de a fi luat în serios pentru a putea constitui punctul de plecare, scânteia apariţiei unor studii ample şi aprofundate, a unor lucrări de masterat sau a unor doctorate pe bune. Poate că acest lucru s-a întâmplat deja şi nu am eu cunoştinţă, aşa că dacă cineva are habar de asemenea studii, i-aş fi recunoscător să mi le indice şi mie. Până atunci însă, cu certitudinea că nu plagiez, ci eventual spun acelaşi lucru, daţi-mi voie să vă introduc, tiptil şi gradual, în lumea closetului autentic românesc.
Logic ar fi să încep cu câteva consideraţii de natură istorică, dar informaţiile pe care le-am găsit fiind lacunare şi nesigure, prefer să evit zona, lăsând-o celor mai familiarizaţi cu cercetarea de arhivă. Mă voi concentra pe informaţii recente, culese în mod direct de mine sau auzite la prima mână de la alţi culegători pasionaţi. Şi, oricum, istoria closetului românesc nu pare a fi una foarte veche, cel puţin în anumite regiuni, în care subzistă încă un soi de neîncredere funciară în sensul şi utilitatea acestuia. Mai pe scurt, există încă gospodării, de obicei la ţară, din care wc-ul lipseşte cu desăvârşire. Adică nu există defel, oricât de rudimentar. Apa pentru spălat (probabil foarte rar) se ia din fântână cu găleata şi atât. Îmi amintesc spre exemplu de o gospodărie de pe undeva prin Oltenia profundă, într-un sat al cărui nume îmi scapă, cu o casă veche, cândva destul de pricopsită, ce reproducea, în mic, tipologia culelor. Adică o construcţie cu etaj, amplasată pe un bot de deal, cu parterul destinat gospodăririi şi numai etajul locuirii. Ograda, cândva gospodărie serioasă, era populată acum în total de o bătrână şi niscaiva orătănii, care ne-au întâmpinat cu toatele în picioarele goale prin praful curţii. Neplouând, glodul proverbial lipsea. Iniţial circumspectă, apoi volubilă şi prietenoasă, bătrânica s-a lansat repede în poveştile familiei, cu copiii realizaţi şi răspândiţi prin diverse oraşe şi greutăţile vieţii în senecta singurătate, iar noi, veniţi de pe drum, de la o vreme am început să căutăm printre angaralele curţii instituţia uşurării organice. Negăsind-o, am întrebat cu vorbe şi semne şi atunci am primit sibilinicul răspuns: „Ei, ştiţi, la noi mai ca la ţară”. N-am înţeles nimic, dar cum fraza nu a fost urmată de vreo indicaţie sau direcţie concretă, am decis că e mai bine să nu insistăm. La un moment dat însă, dând ocol casei în scop de cercetare arhitecturală şi fotografie asemenea, am înţeles. „Mai ca la ţară” însemna pe lângă casă, preferabil în spate. De igienizarea locului urmând a se ocupa vântul, ploaia şi, eventual, ceva animăluţe scatofage, fie ele domestice sau dimpotrivă. Probabil că apropierea de casă va fi avut o explicaţie simplă, la care nu ne-am gândit să ne gândim atunci, dar acum, cu reculul înţelepciunii postfaptice, mi se pare limpede că zidul casei folosea de sprijin şi protecţie totodată, oferind acel sentiment de sigură intimitate, atât de necesar bunei derulări a acţiunilor cu pricina chiar sub cerul liber.
Dacă ar fi să încercăm şi o sumară clasificare, aş numi această primă tipologie a closetului popular nivelul zero, că mai puţin de atât e cam greu de imaginat. Şi totuşi, cum matematicile foarte superioare au reuşit la un moment dat să imagineze şi lucruri mai mici decât zero, veţi vedea că e posibil şi în domeniul nostru care, în principiu, ar trebui să lucreze cu valori pozitive. Vă supun prin urmare mai departe atenţiei o altă situaţie culeasă de visu, care pentru mine constituie nivelul minus unu al clasificării noastre.
Găselniţa se află în Prahova, nu departe de Ploieşti şi cu atât mai puţin de drumul naţional numărul 1, mai exact la Filipeştii de Pădure. Ne aflam, Cibinus şi cu mine, în căutarea ruinelor palatului Cantacuzinilor din localitate, ctitorie, după cât se pare, a lui Matei şi Toma (tată şi fiu). Îndrumaţi de localnici, am reuşit cu greu să identificăm ruinele, nesemnalizate şi prinse cum se află ele astăzi între patru gospodării, cuplate spate în spate, care s-au încropit în jurul lor. Mai exact, fiecare dintre aceste gospodării are în spatele curţii câte ceva din zidurile groase, din cărămidă lată, “boierească”, ale vechiului palat. Una dintre ele utilizează resturile de ziduri şi încăperi de la nivelul solului drept grajd, coteţ de porci şi depozit pentru diverse scule. Alta însă, aparţinând unor oameni mai amărâţi (=puturoşi?), s-a gândit să dea o altă utilitate vestigiilor istorice. Pe scurt, cetăţenii folosesc beciurile palatului, lipită de care se găseşte a fi coşmelia lor de casă, drept groapă pentru closet. Mai pe româneşte, oamenii se cacă în pivniţele boltite, înalte de 5 metri ale vechiului palat de secol XVII (poate început de XVIII) al Cantacuzinilor. Evident, nu ne-am putut abţine şi i-am întrebat – maliţios, credeam noi – ce vor face când se va umple, dar oamenii ne-au răspuns, cu relaxarea pe care numai un solid control al propriilor intestine ţi-l poate da, că se vor mai căca 100 de ani în beciurile astea până să se umple. Dacă ar fi să ţinem cont şi de legendele locale (în care toţi cred cu sfinţenie), care susţin existenţa unui tunel subteran ce duce până la Târgovişte – pe unde „fugea boierii” –, probabil că perioada poate fi extinsă la mai multe mii de ani. Deci, de ce să ne batem capul cu făcutul de gropi, eventual vidanjabile, când istoria ne-a pus la dispoziţie construcţii serioase ce pot suplini efortul? Sper acum să fiţi de acord cu mine că există şi un nivel minus 1 al closetului naţional şi acesta se întâmplă atunci când nu numai că nu faci nimic pentru a-ţi trata igienic dejecţiile, ci parazitezi nemernic lucruri făcute de alţii, eventual valoroase, eventual monumente istorice. Practic, nivelul cel mai de jos nu este atunci când te caci în stradă, ca ţigănuşii pe pontoanele de pe Dâmboviţa centrului de Bucureşti, sau ca băbuţa oltenească, ci atunci când te caci sistematic, organizat, în istoria propriului tău popor.
Partea bună a poveştii ăsteia e că de-aici nu mai putem merge decât în sus, un sus foarte relativ, după cum veţi putea constata, dar asta abia luna viitoare. Din motive de spaţiu tipografic, mă voi opri aici deocamdată, cu promisiunea fermă că voi continua, pentru că mai am câteva poveşti demne de interesul naţiunii. Speculaţiile culturale şi concluziile amare le amân şi pe ele pentru data viitoare, când materialul documentar parcurs va fi mai amplu şi, implicit, mai explicit.
*Marele Tratat al Closetului Românesc