Psycho la Apollo 111: Norman Bates meets Istvan Teglas

Nu aș vrea să tăinuiesc faptul că Apollo 111 a devenit teatrul meu alternativ preferat din București. Are doza suficientă de intimitate și design care să te transpună în atmosferă. Mai are îndrăzneală și un program artistic ce merge pe axa teatru-film (în stagiunea 2016-2017) plus barul potrivit pentru discuțiile de după.

Cea de-a treia piesă de la Apollo, în regia lui Iris Spiridon, se numește Psycho și este, după cum mulți vor bănui, un omagiu adus lui Alfred Hitchcock. Însă nu numai. Romanul lui Robert Bloch și filmul lui Hitchcock se întâlnesc pe scena de la Apollo cu referințe Twin Peaks (decor, atmosferă și debutul în forță cu piesa lui Julie Cruise, Into the Night) și cu mult simbolism religios.

Povestea e știută: Norman Bates așteaptă oaspeți la motelul său care pare unicul refugiu sigur din mijlocul pustietății. Mama lui, de care are grijă și pe care nu o vedem, ci doar o auzim și intuim, îi este deopotrivă povară și alinare. Acesta este cadrul în care Mary Crane, o tânără fugară ajunge într-o noapte furtunoasă la Bates Motel.

Scenografia este impecabilă (Bianca și Sabina Veșteman), după cum plăcut surprinzătoare sunt și alegerile muzicale (Petru Damșa) și piesele interpretate de Norman care accentuează dramatismul.

Istvan Teglas este un Norman Bates plin de forță dramatică. Delicat și infernal, pătimaș și învăluitor, Teglas își joacă partitura până la final cu vitalitate. Astfel că nici chiar prezența lui Anthony Perkins (pentru câteva minute, pe un televizor rulează un frangment din film) nu reușește să umbrească forța mai sus amintită.

În viziunea regizoarei personalitatea psihopatului Bates se împarte într-o cheie a trinității: adultul (tatăl), copilul (Iisus) și mama (Fecioara Maria). Referințele religioase împânzesc și decorul (icoane, simboluri) și se poate spune că este partea întunecată a punerii în scenă, care, dacă ar dispărea, nu ar știrbi cu nimic buna fuziune joc-scenografie-muzică.

Nici punctul culminant (scena în care sora lui Mary dar și spectatorii înțeleg misterul mamei lui Norman) nu este tocmai fericit punctat trecându-se prea rapid la explicațiile (mult prea ca la carte) ale dectectivului.

Psyco este cea mai bună piesă montată până acum la Apollo 111. O întâlnire cu o intensă incursiune în sondarea adâncimilor sufletești și mentale, atent țesută și desfășurată.