fbpx


White November igloo

Radu Mihăilescu

Născut pe 15 ianuarie 1955 la Sânnicolaul Mare, în judeţul Timiş, arhitectul a absolvit Liceul de Arte Plastice şi apoi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Ne va povesti în continuare despre experimentele în arhitectură, despre calitate şi relaţia cu oraşul.

Interviu realizat de: Viorica Buică
Foto: Şerban Boniocat, Radu Mihăilescu, Dana Vais, Ovidiu Micşa

Igloo: Cum aţi hotărât să vă dedicaţi arhitecturii? Există în copilăria şi adolescenţa dumneavoastră momente-cheie în acest sens?
Radu Mihăilescu: Atunci când am absolvit Liceul de Arte Plastice din Timişoara la începutul anilor ‘70, toţi elevii alegeau între a studia designul la Bucureşti sau Cluj sau arhitectura la Timişoara. Am avut şansa să mă formez – şi mă refer la perioada dintre şcoala primară şi facultate – într-un mediu mai special, dacă ne gândim la ce se întâmpla în învăţământul de artă de la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70. Mă refer aici la grupul de plasticieni, şi nu numai, SIGMA, format în jurul personalităţii de excepţie a lui Ştefan Birtalan. Descoperiseră atunci avangarda rusă de început de secol XX, gruparea DeStijl, Bauhausul, pe care de altfel au şi reuşit să îl promoveze prin restructurarea programei de învăţământ. Studiul clasic de desen a fost înlocuit de studiul bionic, la orele de culoare se studia Itten, Klee, la studiul formei, Gropius, Breuer. Prin clasa a X-a cred, am avut ca materie de studiu desen de arhitectură şi am avut ocazia să comunicăm pentru prima dată cu un arhitect. Era un proaspăt absolvent al Institutului „Ion Mincu”, angajat la IPROTIM, cu care ne întâlneam săptămânal, într-o după amiază, vreo trei ore. Purta barbă şi era mereu atent îmbrăcat, se purta dezinvolt – gen pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu în facultate şi bineînţeles la Facultatea din Bucureşti. Ne-a adus revista DOMUS, avea LP cu Deep Purple şi era karatist. Toţi am fost foarte impresionaţi. Era altceva. În anul următor, ne-am trezit cu un alt arhitect, pentru că, parcă, primul nu se înţelesese cu conducerea şcolii şi fusese înlocuit. Impactul cu noul profesor – şi acesta proaspăt absolvent de Mincu angajat la IPROTIM – a fost de asemenea puternic şi de durată… Îl chema Şerban Sturdza.

Igloo: Care este începutul carierei dumneavoastră? Unde şi cum aţi lucrat înainte de ’90?
R.M.: După terminarea facultăţii, mi-am dorit sa rămân în Bucureşti, ceea ce s-a şi întâmplat pentru vreo trei ani. Am fost angajat la un institut de proiectare unde se făcea arhitectură industrială. Arhitectura nu prea semăna cu ce mă aşteptam eu după facultate şi apoi mai era şi programul rigid de opt ore (fără internet, messenger şi telefoane mobile…). Misiunea mea era să desenez în tuş pe calc, să scriu cu şablonul. Tot aici am avut ocazia să încep să învăţ ce înseamnă de fapt rutina de care ai parte în proiectare – lucruri pentru care şcoala nu te pregăteşte în niciun fel. Probleme de ordin familial m-au determinat ca, după trei ani, cum spuneam, să mă reîntorc acasă. Singura posibilitate era să cer transferul la secţia din Timişoara a Institutului unde lucram în Bucureşti, pentru că, având buletin de Bucureşti, nu puteam intra în Timişoara. Trebuie să vă spun că, pe atunci, oraşele mari erau „închise”, asta pentru ca populaţia să poată fi controlată mai uşor. Aici am mai stat trei ani, până când am avut şansa să mă angajez la IPROTIM – institutul judeţean de proiectare, unde erau adunaţi majoritatea arhitecţilor din oraş. Prin ‘86, în Timişoara era de mare actualitate construirea noului centru civic pe un amplasament situat la limita sudică a oraşului istoric, pe un teren viran. Pe acest amplasament, au fost mereu controverse între cei ce-l voiau destinat extinderii zonei centrale şi cei ce-l voiau păstrat ca spaţiu verde. Sarcina fiind de partid, venită de la cel mai înalt nivel, în IPROTIM s-a organizat un concurs de idei care a fost câştigat în final de Şerban Sturdza. S-a considerat că e nevoie de mai mulţi oameni şi astfel am reuşit să ajung să mă angajez la această firmă, bineînţeles ajutat de recomandarea lui Şerban. Ca arhitect timişorean, dacă nu voiai să pleci din ţară, era cam tot ce-ţi puteai dori. Asta văzut din exterior. Din interior, era altfel… Spre norocul tuturor – gândesc acum – proiectul avansa foarte greoi şi până la urmă s-a împotmolit de tot, iar ‘89 bătea la uşă. Am avut norocul să nu fac parte din colectivele specializate în construcţia de locuinţe tip. Cu câteva proiecte-tip, majoritatea P+4 prefabricate în panouri mari, s-au construit toate cartierele noi ale oraşului. Arhitecţii erau nevoiţi să-şi manifeste iscusinţa în detalii de parapeţi de balcoane şi alte detalii minore. Din pricina cantităţii şi ritmului în care trebuia construit, nu conta calitatea. De fapt, nu era absolut necesar, dar dacă mai marii judeţului doreau să câştige în întrecerea socialistă titlul de „Erou al muncii socialiste”, unde unul dintre criterii era numărul anual de apartamente construite, asta era consecinţa. Până în ‘89, am lucrat la proiecte diferite, de regulă de dimensiuni modeste, dar care nu s-au executat. După ‘90, lucrurile s-au schimbat abrupt – s-a schimbat conducerea, s-au abolit proiectele-tip, a început o perioadă romantică de maximă încredere în viitor… Au început să plece cei mai curajoşi, mai ales după reînfiinţarea Şcolii de arhitectură. La început, împreună cu Şerban ne-am asociat pentru a putea lucra independent de institut. Până să apară legislaţia ce reglementa înfiinţarea S.R.L.-urilor, a existat un decret care permitea asocierea şi practicarea activităţii de proiectare ca persoane fizice autorizate. A durat, cred, câteva luni. Singura lucrare contractată a fost biserica franciscană din satul Vucova. Am început împreună, dar curând după aceea Şerban a primit comanda de a proiecta Leagănul de copii finanţat de fundaţia germană „Hilfe Für Rumanien”. Cu această ocazie, s-a înfiinţat PRODID, fiind una din primele firme private de proiectare angajate într-un proiect de mare anvergură – asta se întâmpla cred că prin ‘91 sau ‘92. Eu am rămas la IPROTIM şi am continuat în paralel proiectarea şi execuţia la mica biserică, sfinţită la începutul lui mai 1993. Tot în acest an, am participat la concursul pentru construirea Bisericii Martirilor. Participam ca „outsider” la această competiţie şi a fost o mare surpriză pentru toată lumea, dar mai ales pentru mine, să aflu că eu sunt câştigătorul. La începutul anului 1994, când am primit contractul de proiectare, m-am hotărât să mă alătur atelierului Prodid al arhitecţilor Doina şi Şerban Sturdza. Aici am rămas până la începutul lui 2001, când era clar că firma urma să se mute în Bucureşti, odată cu opţiunea lui Şerban de a se dedica şi OAR-ului.

Igloo: Aţi petrecut trei ani în Bucureşti, lucrând alături de Şerban Sturdza. Astăzi, când lucraţi la Timişoara, cum vă raportaţi la arhitectura Bucureştiului?
R.M.: După cum v-am spus, intenţia mea la terminarea facultăţii era să rămân în Bucureşti. M-a atras în primul rând prin arhitectura interbelică, apoi prin soluţii urbanistice surprinzătoare, extrem de diverse şi de multe ori la limită… În perioada studenţiei, am avut şansa să locuiesc într-o zonă azi distrusă de construirea glorioasei axe a Victoriei Socialismului. Când am plecat din Bucureşti, distrugerile urbane încă nu începuseră. Astăzi mi-e greu să-l mai accept, în ciuda prefacerilor din „epoca luminilor”.

Igloo: Există ceva specific arhitecturii şi modului de a face arhitectură în Timişoara? Structura oraşului vă impune restricţii?
R.M.: Timişoara de azi s-a format prin expandarea unui nucleu central – cartierul Cetate, ce denumeşte oraşul istoric prins între fortificaţiile habsburgice de secol XVIII – după demolarea acestora la sfârşitul secolului XIX. Contopirea acestui centru cu localităţile satelit din jurul cetăţii, care încep să crească spre centru, a fost un proces desăvârşit cam într-un secol. Ultimul teritoriu cucerit de oraş este parcela recent ocupată de Mall, Iulius Mall. Oraşul vechi este un proiect imperial (austriac) de secol XVIII, structurat pe o reţea carteziană de străzi. Regimul de aliniere şi înălţime, raportul între spaţiul public şi cel privat, dimensionarea obiectivelor de interes public amplasate în pieţe, marcarea axelor, sistemul constructiv şi detaliile de faţadă dau caracterul aparte al acestui tip de ţesut urban care, şi din punct de vedere geometric, se constituie drept centru al oraşului. Apoi e subiectul Bega şi zona verde… Nu, nu cred că impune restricţii. Pentru un arhitect ar trebui să impună respect.

Igloo: Aţi rămas fidel creionului şi hârtiei, deşi astăzi virtualul capătă o pondere din ce în ce mai mare. Care este motivul şi cum resimţiţi acest fapt în raport cu ceilalţi arhitecţi?
R.M.: Este adevărat că nu lucrez pe calculator, dar ultimele proiecte sunt lucrate pe calculator de echipa restrânsă numeric care a acceptat să mă asiste.

Igloo: Cum lucraţi în conceperea proiectelor şi care este relaţia cu situl şi cu şantierul?
R.M.: Nu cred că procedez altfel decât alţi arhitecţi. Încerc să înţeleg tema, situl. Este ca intrarea într-un labirint. S-ar putea să ai noroc. De cele mai multe ori, nu se întâmplă aşa. Eu revin adeseori şi asta nu e o situaţie prea plăcută pentru colaboratori. Dacă nu urmăreşti permanent şantierul, nu cred că sunt şanse ca lucrarea să se termine cum ar trebui.

Igloo: Aţi realizat foarte multe proiecte de locuinţe individuale, multe dintre ele premiate şi apreciate unanim de breasla arhitecţilor şi nu numai. V-a atras într-un anume fel acest program arhitectural?
R.M.: Totuşi, nu sunt foarte multe. Dimpotrivă chiar. Nu cred că a fost o atracţie specială, dar asta mi s-a cerut să fac şi, cel puţin pentru Timişoara, a fost programul dominant. Cred că e domeniul în care ai şansa să te apropii de arhitectură.

Igloo: Ce înseamnă relaţia cu clientul în cazul locuinţelor individuale? Povestiţi-ne despre Casa Herczeg.
R.M.: Îmi permit luxul de a-mi alege clienţii, asta pentru a nu ne încurca reciproc. Este motivul pentru care nu am foarte multe proiecte executate. Despre casa domnului Herczeg ce să vă spun? Proiectarea până la obţinerea autorizaţiei de construcţie a durat cam trei, patru luni, iar şantierul, cu unele întreruperi, trei ani. A fost o şansă că s-a întâmplat să se potrivească mai multe lucruri care de fapt n-au nicio legătură cu arhitectura. Acum zece ani a ieşit aşa. Dacă s-ar face azi, n-ar mai putea fi la fel, chiar dacă am dori. Prezentul nu mai favorizează astfel de experimente.

Igloo: Aţi semnat de asemenea mai multe clădiri de cult. Ce loc ocupă în cariera dumneavoastră arhitectura religioasă? Cum priviţi noile intervenţii sau clădiri de cult care au împânzit România, la limita kitsch-ului?
R.M.: După o perioadă îndelungată când construcţia de biserici a fost practic interzisă, era normal ca după ‘90 să asistăm la o explozie a nevoii urgente de a ridica biserici noi. Îmi explic acest fenomen prin nevoia comunităţilor de a-şi demonstra vitalitatea. Să nu uităm şi de competiţia „profesională” dintre preacuvioşii părinţi. Limita de care aminteaţi a fost depăşită – suntem în plin kitsch. Experienţa mea în acest domeniu este limitată şi mi-am propus să nu încerc să o extind.

Igloo: În sfera spirituală se înscrie şi Memorialul de la Sighet. Cum aţi conceput acel proiect?
R.M.: Am hotărât să particip la concursul lansat de Academia Civică pentru realizarea unui spaţiu de reculegere în incinta fostului penitenciar de la Sighet şi din motive subiective – un unchi al mamei, om politic în perioada interbelică, trecuse prin puşcăriile comuniste, dar a avut şansa să supravieţuiască. Era şi perioada în care detailam Biserica Martirilor, aşa că la startul competiţei cred că aveam un oarecare avans faţă de ceilalţi participanţi. Am dorit ca cele două monumente să fie citite împreună. Ar fi trebuit să marcheze începutul şi sfârşitul represiunii comuniste. După câştigarea concursului, mi s-a încredinţat proiectul. Până la urmă, prin terminarea lucrării de la Sighet, s-a marcat începutul. Sfârşitul e o lucrare neterminată şi, cred, fără vreo şansă de a fi finalizată.

Igloo: Trecerea de la proiectele mai mici la cel de amploare al mall-ului a fost destul de bruscă. De unde a venit această decizie şi cum vedeţi, acum când proiectul este ridicat, această experienţă? Cum aţi gândit această construcţie, în opinia multora atipică, şi cum va evolua ea în viitor?
R.M.: Dacă m-aş gândi la faptul că mi-am început meseria de arhitect ucenicind la un institut ce proiecta termocentrale, n-ar fi chiar aşa de inexplicabil – mă gândesc la asemănarea de scară, deschideri ale structurii etc. Oferta de a intra în acest proiect se datorează publicităţii făcute casei Herczeg. A survenit în perioada în care Prodid urma să se mute la Bucureşti. Referitor la conceptul lucrării, vă pot spune că deocamdată este terminată doar etapa întâi de realizare a ansamblului. În prezent, lucrez la detalierea etapei a II-a, ce constă din extinderea pe latura de nord cu un corp comercial cu o suprafaţă construită de circa 24 000 mp. Va conţine patru nivele generale şi un al cincilea parţial. Suprafaţa desfăşurată este de circa 94 000 mp. Spre est, în frontul străzii Calea Lipovei e amplasat un ansamblu rezidenţial alcătuit din tronsoane cu înălţimi variabile – D+P+5-D+P+9 şi care însumează circa 270 de apartamente şi o suprafaţă desfăşurată de circa 43 000 mp.

Igloo: Aveţi un proiect care vă stă cel mai aproape, despre care credeţi că vă reprezintă în totalitate?
R.M.: Nu am vreo relaţie afectivă aparte cu lucrările terminate. Nu le vizitez, mai ales dacă sunt departe. La Sighet, de exemplu, n-am fost de la inaugurare, adică de vreo 12 ani. Aş fi curios să văd merii înfloriţi primăvara. Am auzit că s-au prins toţi şi că rodesc.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0