fbpx

Raportul de aur atins la al 13-lea TIFF

Încă un început de vară a mai trecut, cu obişnuitele recidive ale primăverii capricioase, în Cluj. Festivalul Internaţional de Film Transilvania ne-a arătat că, în ciuda ghinioanelor care urmăresc cultura în general, mai de temut, insistau jurnaliştii cârcotaşi, la o ediţie cu numărul 13, o echipă rodată de profesionişti o poate scoate la capăt. Ploaia ameninţă să strice ploile ceremoniei de deschidere? „O mutăm în săli şi o dedublăm, pentru invitaţi şi public”, au contracarat organizatorii în prima zi de TIFF. Şi au ţinut-o tot într-o înverşunare, din răsputeri, până la final!

Text: Ioanina Pavel

Raportul de aur la TIFF

De cinci ani de când mă trambalez cu bocceluţa în inima Transilvaniei, când îşi sincro­nizează ea pulsul cu lumea filmului, parcă ni­ciodată nu am prins o desfăşurare mai cursivă ca acum – fie că s-a datorat minuţio­zi­tă­ţii organizării, fie că a fost încununarea eforturilor anterioare, momentele de pe lizi­era cinemaului au mers ca unse. Pe de altă parte, nici strângerea curelei nu a fost mai evidentă ca la această ediţie. Încă din discursul introductiv al lui Tudor Giurgiu, amfitrionul galei de deschidere şi directorul TIFF, partenerii de cursă lungă care însă au abandonat nava de data asta au fost arătaţi cu degetul şi înlocuitorii lor lăudaţi cu aplombul specific asediatului din strâmtoare.

Printre altele, numărul mai redus al invita­ţilor străini şi al materialelor promoţionale care împânzeau odată oraşul mi-au conturat imaginea unei culturi în plină criză (de bani, şi de identitate), dar mi-a şi confirmat că festivalul şi-a descoperit proporţia „divină” pe care, în forma sa prezentă şi cu scheletul organizaţional de care dispune, o poate ad­ministra, asigurând o funcţionalitate optimă a tuturor departamentelor implicate, una oricum superioară altor festivaluri de la noi.

Dar nu cu ele se compară TIFF-ul, ci cu alte evenimente de gen din afara graniţelor ţării. De exemplu, Festivalul de la Chicago, al cărui director artistic, Michael Kutza, a ocupat un loc de cinste în parada de invitaţi speciali. Ca mulţi din străinii descinşi în Cluj la invitaţia TIFF-ului, ca marele câştigător al premiului de popularitate, Uberto Pasolini, care anunţa pe scenă că îşi caută o clujeancă dispusă la măritiş, Kutza a fost ademenit cu mitul lui Dracula şi a rămas pentru oraşul care „pare pregătit să fie filmat”. Într-unul din popasurile sale prin sălile de cinema, el a pus punctul pe „i”, în ceea ce priveşte diferenţa majoră dintre cele două întreprinderi culturale: în America, fondurile vin din surse private şi din prada adunată din evenimentele mai mici organizate pe parcursul anului, statul neavând niciun rol de jucat la acest capitol. În paralel, la TIFF, primarul Emil Boc apărea peste tot ca un adevărat stâlp al festivalului, fondurile acordate pentru această onoare fiind o investiţie cu bătaie lungă, în campania Clujului la statutul de Capitală Culturală Europeană (2021).

TIFF Exchange – caleidoscop de experienţe

Presărate în discursul lui Kutza au fost şi detalii picante din cei 50 de ani de Chicago IFF peste care a prezidat, încă de la înfiinţarea festivalului ca o alternativă la filmele de Hollywood. Ne-a ilustrat cu mici anecdote aerele de artist întâlnite la tot pasul, care, spre deliciul intervievatorului său, Chirilov, sunt aceleaşi peste tot în lume – ne-a povestit, de pildă, cum Sophia Loren şi-a condiţionat prezenţa la festival de acompanierea familiei, obligându-l pe Kutza să le asigure nu mai puţin de 21 de bilete de avion, la clasa business, desigur! Iar Harold Lloyd, renumit actor în epoca filmelor mute, a avut pretenţia ca Michael să-l prezinte unei domniţe pe care pusese ochii… el fiind, de altfel, căsătorit cu Mildred Davis la acea dată.

Lăsând gluma la o parte, dezbaterile oficiale din cadrul TIFF au disecat abcese dintre cele mai serioase, în speţă cel arzător al cinematografelor noastre pe cale de dispariţie, care, dintr-o frenezie de capitalism prost înţeles, acum au adus ţara pe poziţia codaşă în Europa la capitolul număr de săli la suta de locuitori. Reprezentanta Reţelei Malopolska din Polonia (Marta Materska) şi cea a proiectului de înzestrare a cinematografelor independente din Croaţia cu echipamente de proiecţie digitală (Tina Hajon) au prezentat studii de caz şi poveşti de succes, în timp ce Tudor Giurgiu lansa campania de crowdsourcing Salvaţi Marele Ecran (cu accent pe Depozitul de Filme din Cluj, fost centru de diseminare a filmelor, acum în paragină – pe We-Are-Here, proiectul mai are nevoie, la data trimiterii la tipar, de cca. 500 € pentru a atinge măcar 30% din suma necesară recondiţionării). Întâmplarea a făcut ca, la final de festival, câştigătorul Trofeului Transilvania, filmul spaniol Stockholm, să fi fost şi el rezultatul unui apel similar la mecenatul internauţilor, subliniind încă o dată, parcă mai emfatic, noile platforme de crowdfunding la care recurge arta Milenarilor independenţi pentru sprijin.

Inspirată de campania TIFF, actriţa Debra Winger, cel mai de seamă nume de pe lista invitaţilor, şi-a mascat Premiul pentru Întreaga Carieră cu un abţibild Save the Big Screen – motivând gestul şi printr-o „nelinişte stăruitoare provocată de titlul acestui premiu”. Cum a ajuns Winger la Cluj? Pe la începutul festivalului, Mihai Chirilov ne permitea o ocheadă din culisele procesului de ademenire a VIP-urilor cu greutate în industrie, revelând că tot prin cunoştinţe comune ajunge TIFF-ul la urechile lor – în cazul Debrei, Brian Ackerman, de la Jacob Burns Film Center, a facilitat răspunsul ei pozitiv la invitaţie. Starea box-office-ului românesc fiind de aşa natură (abisală! n.ed.) că nici filme ca Amour nu pot umple sălile, un star interesat, până la urmă, în a se promova nu se va deplasa într-o astfel de piaţă (relativ necunoscută, acum că Noul Val s-a cam învechit n.ed.) fără un pont de la cunoscuţi, sau chef de escapadă în colţuri de lume mai dosite.

Considerentele care l-au adus pe Peter Webber, un alt nume mare din catasTIFF anul acesta, în prim-plaul Talent Lab-ului au fost de natură sentimentală – „bunica mea este din Piatra Neamţ” – dar şi profesională – „sper să mă întorc la finalul anului… să filmez aici următorul meu film”. Masterclass-ul  regizorului lui Girl with a Pearl Earring m-a ţinut cu sufletul la gură, prin naturaleţea livrării şi onestitatea conţinutului: printre alte multe sfaturi date fără superioritate, doar prin prisma unei experienţe vaste şi recunoscute în industrie, el a explicat cineaştilor aspiranţi că, după iureşul succesului, e important să avansezi la următorul proiect, evitând să te culci pe-o ureche, cum a făcut Peter după Girl. În plus, că „regia nu ţine doar de cunoştinţele tehnice, trebuie să fii un lider, un fin psiholog, să te implici în lume, să ştii artă şi istoria filmului”; că, în fine, „scenaristul trebuie respectat şi înzestrat cu toate modalităţile şi toată puterea de exprimare, dar şi ghidat înainte, spre viziunea ta”. „Scenariştii şi regizorii au personalităţi diferite, de aceea regizorii-scenarişti sunt singulari”, a adăugat Webber. (România, în schimb, este, se pare, teren fertil pentru aceşti rarae aves, aş adăuga eu.)

Filme la mare căutare, de înaltă tensiune

Nimic însă din programul TIFF din acest an nu m-a tentat ca filmele lui Mihai Chirilov, directorul artistic a cărui selecţie, parsată de la Cannes, Berlin, Toronto et al, de primă clasă, conformă aşteptărilor, a fost şi tortul şi cireaşa festivalului. 217 filme, care de care mai şocante, dar şi ilustrative pentru noul mileniu al frumoşilor inadaptaţi, au avut parte de una sau două, rareori trei, proiecţii, o constrângere care m-a propulsat pe pilot automat din floare-n floare, diferit parfumate şi memorabile toate.

Floating Skyscrapers, a cărui regie a înhăţat de altfel şi premiul aferent, mi-a dat ocazia să observ galopul de bun augur al cinematografiei poloneze, simultan cu stagnarea unei societăţi pe care o înfiera şi o altă dramă din a treia ţară europeană ca populaţie catolică, văzută tot la TIFF (Suicide Room). Povestea unui înotător care îşi descoperă orientarea homosexuală, latentă şi neexplorată pe parcursul unei relaţii de doi ani cu Sylwia, marca una din direcţiile alese de selecţioner pentru vitrina competiţională, cea mai pregnantă. La polul opus, megastarurile Alfred Molina şi John Lithgow întruchipau alţi doi Icari doborâţi de limbile ascuţite ale focului catolic în Love Is Strange, dar, cu New York-ul pe fundal, povestea vira apoi spre obstacole de alt gen cu care bătrânii se confruntă indiferent de sexualitate. Tot pe firul intoleranţei, m-am mutat apoi în buricul bucolic al Cehiei, unde Honeymoon eroda fericirea unor proaspeţi însurăţei cu o apariţie laconică, dar perseverentă, din trecut.

Voiajul virtual, dar vârtejos, m-a purtat şi pe ţărmurile Mexicului, unde Las horas muertas urmărea maturizarea unui tânăr hotelier scos din plictis de natura efemeră şi amuzantă a activităţilor de-o noapte de sub acoperişul său, şi prin savana Tanzaniei, unde albinosul Alias se lupta pentru supravieţuire în White Shadow, un film cutremurător despre traficul (şi sfârtecarea) de membre nepigmentate, în floare prin aceste părţi pe fondul superstiţiilor demne de Evul Mediu. Fană declarată a secţiunilor de bizarerii (Supernova şi Fără Limită), m-am delectat anul acesta şi cu o nouă muchie de cuţit, Ochi pentru ochi, unde au defilat filme justiţiare: din şnurul cu valoare şoc, am văzut un canibal în filmul omonim unde românca Olimpia Melinte reuşea un dublu rol fascinant, israelianul Big Bad Wolves, care m-a pus în situaţia incomodă de a justifica tortura, şi moartea cu ochii, în premiantul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film Calvary – care complinea faleza irlandeză stâncoasă cu suflete încercate dur de viaţă şi un preot salvator cu sechele proprii. Catolicismul înscria aici pe tabela de marcaj a festivalului.

Ştiu ei, distribuitorii, ce ştiu când se ţin departe de vânzolalea festivalieră, însă. Creuzetul TIFF, prea bogat ca să îl pot răsturna aici în totalitate, e un gust fin care nu se dobândeşte înfulecând pachetul minim de canal (naţional) sau Hollywood-ul cu iz de popcorn de la mall. Deci, caveat cunoscătorilor minoritari, nu rataţi TIFF 2015, căci nici nu încape vorba de preluări, reluări sau alte elucubraţii de ţară cinefilă.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0