Reabilitarea clădirilor interbelice (1)
O banală plimbare prin Bucureşti dezvăluie astăzi o tendinţă îmbucurătoare: din ce în ce mai multe clădiri încep să fie renovate, curăţate, reamenajate. Intenţia e bună, rezultatele lasă de cele mai multe ori de dorit… Proiectele pun adesea în evidenţă lipsa unei culturi vizuale temeinice, necunoaşterea istoriei arhitecturii autohtone, incoerenţa formală şi de detaliu.
Recent, primăria a hotărât să susţină asociaţiile de locatari care au iniţiativa de a consolida blocurile interbelice în care locuiesc multe dintre ele semnate de arhitecţi cunoscuţi ai perioadei moderniste. În aceste cazuri, este vital ca respectul arhitectului-proiectant faţă de arhitectura veche să întâlnească aprecierea locatarilor faţă de istoria clădirii în care trăiesc. Exemplul prost: blocul Capriel, de la intersecţia străzii Eminescu cu Dorobanţi, a cărui faţadă este renovată în culori stridente şi gratuite şi al cărui colţ pietonal a fost închis. Exemplul bun: blocul de pe strada Schitu Măgureanu semnat de Horia Creangă unde asociaţia de locatari a reuşit să-şi impună punctul de vedere în faţa Primăriei şi să obţină păstrarea structurii iniţiale a imobilului. Sunt doar două cazuri: multe alte clădiri interbelice, publice sau private, îşi aşteaptă rândul la consolidare şi recuperare.
Am invitat în această anchetă, realizată pe parcursul a două numere de revistă, specialişti ai perioadei moderniste – arhitecta Luminiţa Machedon, co-autoarea deja consacratei cărţi „Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest, 1920-1940”, arhitectul Ion Mircea Enescu, contemporan cu mişcarea de avangardă în arhitectură şi reprezentanţii a trei birouri de arhitectură bucureştene – ODA, Re-act Now şi BBM Group care s-au confruntat recent cu problema re-integrării în peisajul urban actual a unor clădiri vechi, cu certă valoare arhitecturală.
Luminiţa Machedon
Nu cred că subiectul legat de modul în care sunt astăzi reabilitate şi abordate clădirile interbelice poate fi luat în discuţie fără a reaminti, măcar în treacăt, ce au reprezentat şi reprezintă azi aceste imobile, de fapt, mai nuanţat spus, acest tip de arhitectură pe care o catalogăm ca arhitectură modernistă; ea se înscrie şi aparţine, cu multe similitudini sau inerente diferenţieri, Mişcării Moderniste internaţionale.
Tendinţa de recuperare a unor momente importante din istoria arhitecturii româneşti, cel puţin din punctul de vedere al istoriei şi teoriei arhitecturii, s-a manifestat imediat după 1989 şi a continuat în diverse forme pe tot parcursul anilor ’90 până în prezent, din iniţiativele personale ale unor arhitecţi sau sub forma unor expoziţii, monografii ori studii organizate prin grija Uniunii şi respectiv a Ordinului Arhitecţilor din România. Unul dintre aceste subiecte l-a constituit Mişcarea Modernistă în arhitectura românească dintre cele două războaie mondiale.
Avangarda şi modernismul în arhitectură au fost multă vreme studiate tangenţial, prezentate adesea doar punctual, fără o analiză profundă a întregului fenomen în ansamblu. Acest lucru ar putea explica poate şi faptul că înscrierea lor în lista monumentelor istorice s-a făcut relativ recent şi doar pentru un număr restrâns de clădiri.
Din punct de vedere istoric, după Primul Război Mondial, în special în capitală, arhitectura modernistă s-a manifestat ca prezenţă de mare forţă în peisajul urban. Ea a influenţat şi a dominat creaţia de arhitectură a epocii, făcând loc unor exprimări formale şi funcţionale inedite, impunând o imagine de marcă Bucureştiului.
Ignorate sau cercetate în diverse studii, clasate sau nu ca valoare din punct de vedere al patrimoniului clădirilor istorice, imobilele moderniste din perioada interbelică reprezintă în foarte multe cazuri o arhitectură de valoare, coerentă, cu detalii constructive de excepţie.
Încă de la apariţia noului curent, atitudinea arhitecţilor, a marelui public, ca şi a diverselor instituţii a cunoscut pe rând admiraţie ori dezaprobare. Debutul Mişcării Moderniste în perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a făcut în contextul unui mediu tradiţionalist, provocând o reacţie negativă a opiniei publice conservatoare, pe de o parte, dar pe de altă parte şi entuziasmul unor personalităţi de avangardă.
În perioada comunistă, arhitectura modernistă interbelică a fost ignorată din punct de vedere al valorii şi a rolului ei în peisajul urban, însă, în acelaşi timp, era recunoscută şi apreciată tacit (neoficial) calitatea, cel puţin în ceea ce priveşte locuirea, fie că era vorba de apartamente, locuinţe individuale, sau vile de lux.
Repunerea în discuţie din punct de vedere teoretic şi istoric a statutului clădirilor moderniste, a valorilor lor, de altfel puţin cunoscute pe plan naţional, şi complet ignorate pe plan internaţional, nu a schimbat însă radical situaţia în care aceste construcţii se află în momentul de faţă.
O cercetare mai atentă a lor semnalizează faptul că proiectanţii acestor edificii, arhitecţi şi ingineri, erau la aceea dată în general conectaţi nu numai la curentele artistice de avangardă, dar şi la tehnologiile de ultimă oră ale perioadei, pe care, într-un context economic favorabil, le experimentau pe noile proiecte.
Din păcate, din punct de vedere al proiectării anti-seismice, chiar şi la nivel mondial nu se discută decât de un sistem static de calcul. Calcul la încărcările dinamice la care sunt supuse clădirile în timpul cutremurelor de pământ apărând ulterior chiar şi în practica mondială. Aşa se face că, din acest punct de vedere, clădirile interbelice au fost şi au rămas extrem de expuse acestor riscuri. Dar riscul major în cazul deprecierii lor, pe lângă cel al vulnerabilităţii în caz de seism, este şi cel al intervenţiei asupra acestor construcţii. Fiind adeseori considerate fără valoare din punct de vedere arhitectural, intervenţiile asupra lor au fost de cele mai multe ori brutale. Modificările ocazionale au alterat complet stilul arhitecturii iniţiale, cu aşa-zise „renovări”, în care însuşi ideea de bază de la care a pornit arhitectul a fost diminuată sau distorsionată.
Desigur, rămâne poate de discutat cum se diferenţiază între ele construcţiile moderniste, pe paliere de valori; începând de la creaţia marilor personalităţii ale vremii ca Horia Creangă, Marcel Iancu, Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino, Tiberiu Niga, Rudolph Fraenkel, Henriette Delavrancea-Giboryi, Jean Monda, Ion Văleanu etc. (ca să amintesc doar pe câţiva dintre cei care au avut o contribuţie semnificativă în schimbarea mentalităţi şi a opticii prin care era percepută o arhitectură de valoare în rândul arhitecţilor, dar şi a investitorilor şi a marelui public) până la numeroşi „anonimi” ale căror realizări nu sunt lipsite însă de loc de interes. Dar acesta este un alt subiect.
Unde anume în Bucureşti există încă, cu toate intervenţiile şi evoluţia pe care le-a cunoscut, acum, după mai mult de jumătate de secol de la apariţia curentului modernist, acest tip de arhitectură ce susţine caracterul şi silueta oraşului?
Răspunsul este fără îndoială pe Bulevardul Magheru – Bălcescu, remarcabilă inserţie urbană de arhitectură interbelică, în cartierele rezidenţiale din nordul oraşului, sau în cartierul Cotroceni – unde coexistă într-un mod mai mult decât armonios arhitectura de sfârşit de secol (în stil neoclasic, neoromânesc, eclectic, neoflorentin etc.), alături de clădiri a căror expresie a definit Mişcarea Modernistă în arhitectura românească dintre cele două războaie, precum şi în întreaga zonă centrală în limitele primului inel de circulaţie. Dată fiind poziţia zonelor amintite, prin amplasamentul lor în zona centrală a oraşului şi în cartiere rezidenţiale de lux, valoarea acestor construcţii a crescut în ultimii ani enorm, din punctul de vedere al atractivităţii investiţiilor. Rămâne de analizat cum reacţionează proprietarii acestor clădiri, în limita căror legi se operează şi, poate cel mai important lucru, cum abordează arhitecţii, puşi în faţa unor asemenea proiecte, substanţa valorilor acestor clădiri.
În mod normal, ne-ar plăcea să credem că pentru arhitecţii care, în general, posedă o anumită cultură a valorilor istorice, după o minimă cercetare şi apropiere de acest tip de arhitectură, care vorbeşte atât prin elemente compoziţionale, prin volumetrie, tipologie de planuri şi, nu în ultimul rând, prin detalii şi materiale, să îşi pună problema restaurării sau intervenţiei asupra acestor clădiri printr-un răspuns armonic cu toate aceste elemente de valoare.
Din păcate, realitatea este alta. Există pe de o parte o lipsă a cadrului „legal”, care să ofere arhitecturii moderniste un loc pe care îl merită în patrimoniul istoric al arhitecturii, loc proporţional cu valoarea şi importanţa ei, menit să o protejeze, şi, pe de altă parte, există şi un mare vid în ceea ce priveşte abordarea tehnologiilor specifice de restaurare sau intervenţie asupra acestor clădiri.
Printr-un concurs de împrejurări, lucrăm în prezent, împreună cu o echipă de arhitecţi şi ingineri (români şi austrieci), la elaborarea proiectul de restaurare, modernizare şi reabilitare a imobilului din Bd. Magheru no. 1-3. intersecţie cu strada C.A. Rosetti.
Clădirea a fost construită în 1936-37, după proiectul întocmit de arhitectul Rudolf Fraenkel şi Eugen Shimsy, primul – autor şi al imobilului Scala (care adăposteşte şi cinematograful) amplasat vis-à-vis, faţă de axul bulevardului Magheru. Cele două construcţii reprezintă o abordare oarecum simetrică din punct de vedere al volumetriei la intersecţia bulevardului cu strada C. A. Rosetti. Autorizaţia de construcţie eliberată în 1935 este semnată de Eugen Shimsy, autor şi al proiectului pentru Hotelul Lido; din informaţiile deţinute până în prezent, Rudolf Fraenkel, arhitect care a venit din Germania în 1933, este autorul acestui proiect; este posibil totuşi ca, din considerente de „drept de semnătură”, ca şi în cazul lui Marcel Iancu, planurile oficiale să fie semnate de un alt arhitect cu drept de semnătură. Sperăm ca monografia despre viaţa şi activitatea lui Rudolf Fraenkel, în curs de elaborare, la Miami University, să aducă mai multe lămuriri asupra acestui subiect.
Rudolf Fraenkel este unul dintre arhitecţii cu realizări de marcă în România, Germania şi Anglia. (Rudolf Fraenkel a fost membru al RIBA şi ulterior, după 1950, profesor la catedra de urbanism la Miami University – Oxford, Ohio, USA; Cele mai cunoscute dintre lucrările realizate în România şi Germania, publicate în revista „Architecture d’Aujourd’hui” din epocă sunt: imobilul companiei de Asigurări Adriatica din Calea Victoriei, imobilul Cinematograful Scala, vila str. sergent Militaru colţ cu Şoseaua Kiseleff, Fabrica de ţesături, imobilul block-haus Schoneberg din Berlin etc.).
Construcţia se înscrie în silueta generală a bulevardului Magheru, trasat în urma operaţiunilor de tip haussmannian la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fronturile acestui bulevard s-au construit, cu mici excepţii după Primul Război Mondial. Luate în parte, clădirile au caracter diferit şi reprezintă opţiunea şi personalitatea fiecărui arhitect în limitele unui regulament (alinieri, cornişă, retrageri, marcarea colţurilor etc.). În ansamblu, aspectul său eterogen se dizolvă şi ne aflăm în faţa unei zone urbane în care se impune linia orizontală a volumelor, iar retragerile ultimelor niveluri dinamizează linia cornişelor.
Funcţiunea iniţială a imobilului a fost, ca şi în prezent, de birouri cu magazine la parter. Compoziţia volumetrică şi desenul faţadei sunt extrem de simple, am putea spune aproape tipice pentru ceea ce curentul modernist interbelic promova (orizontalitate, liniaritate etc.).
În momentul de faţă, construcţia este proprietatea firmei S+B Gruppe din Viena, care şi-a propus restaurarea, reabilitarea şi introducerea ei în circuitul clădirilor de birouri (de lux, dată fiind poziţia ultracentrală) cu atât mai mult cu cât este situată pe un lot care, după regulile actuale, ar putea fi considerat neconstruibil, clădirea ocupând în proporţie de aproape 100% terenul de amplasament.
Proiectul va prevedea păstrarea funcţiunilor iniţiale cu bancă şi magazine de lux la parter şi va încerca să răspundă cerinţelor de confort şi dotare actuale în ce priveşte etajele superioare destinate birourilor. Pentru ultimul etaj se prevede o extindere printr-o intervenţie în spiritul arhitecturii iniţiale a clădirii. Prin tema de proiectare am stabilit, de comun acord cu investitorii, că această restaurare se va face „în stilul” epocii interbelice, respectiv al arhitecturii moderniste, prin păstrarea integrală a desenului faţadei, prin utilizarea unor materiale şi tehnici de finisaj similare celor iniţiale, atât la exterior, cât şi la interior. Proiectul este încă în fază incipientă, finalizarea lui fiind propusă a se încheia la sfârşitul anului 2007, iar lucrările de execuţie vor începe în 2008.
Câteva dintre problemele ce urmează a fi rezolvate s-au conturat deja: • Forma specială în plan (foarte lungă şi îngustă) reprezintă o dificultate nu numai din punctul de vedere al organizării funcţionale a spaţiului interior, dar şi din punct de vedere al fiabilităţii structurii de rezistenţă. • Expertiza efectuată până în prezent demonstrează necesitatea unor importante lucrări de consolidare (ca de altfel la toate construcţiile din această perioadă). Propunerea de consolidare făcută prevede ca toate lucrările să se facă în interiorul clădirii, fără alterarea faţadelor existente. • Confruntarea cu planurile de arhivă a autorizaţiei de construcţie iniţiale va permite identificarea lucrărilor parazitare, făcute în timp, în interiorul şi exteriorul clădirii, urmând ca ele să fie dezafectate. • Păstrarea funcţiunilor interioare se va face cu amplificarea spaţiilor comerciale din parter, în sensul legării lor spre spaţiile din subsol şi respectiv etajul 1, prin circulaţii verticale secundare locale, suplimentare în zona magazinelor actuale. Astfel, nivelul cel mai „valoros” din punctul de vedere al relaţiei cu strada va fi extins fără să se altereze concepţia iniţială a clădirii. • Se vor reface „în stil”: accesul în clădire – urmând a se reface casa scării şi lifturile (care sunt într-o stare extrem de degradată), finisajele interioare şi exterioare, încercând utilizarea aceluiaşi tip de materiale şi tehnologii ca în proiectul iniţial. • Din punctul de vedere al instalaţiilor, refacerea lor, în sensul asigurării confortului la zi pentru birouri de lux (o altă problemă comună tuturor clădirilor din această perioadă), presupune un studiu extrem de atent. Înălţimea încăperilor a fost încă de la început una „economică”, aşa încât traseele instalaţiilor se vor face ascuns, pe lângă grinzi, stâlpi şi pereţi, aşa încât să nu fie necesară utilizarea plafoanelor false, ce ar diminua înălţimea utilă a birourilor şi nu ar fi în spiritul arhitecturii iniţiale. • Extinderea etajului 7 se va face într-un plan secund, cu o faţadă retrasă tratată aproape in exclusivitate cu sticlă, astfel încât să fie o prezenţă discretă, care doar să reflecte şi eventual să amplifice atmosfera bulevardului etc.
Rezolvarea problemelor complexe care apar în procesul de reabilitare a unor astfel de clădiri impune, pe lângă profesionalismul necesar arhitecţilor, o specializare care să presupună studierea atentă a ceea ce a însemnat cu adevărat valoarea arhitecturii moderniste româneşti.
Matei Georgescu, ODA
Organul de Arhitectură consideră că demersul cel mai important al arhitecturii contemporane este integrarea „layerelor” ţesutului urban vechi, deja existent, în noile demersuri constructive. Dacă priveşti fondul construit ca un summum informaţional, adică un sistem complex, o matrice la scară urbană, poţi avea o vedere de ansamblu, cât şi o abordare de detaliu mai corectă şi, până la urmă, mai ştiinţifică. Arhitectura în ziua de azi e o ştiinţă cu plusuri şi cu minusuri, iar arhitectul lucrează cu tot felul de parametri, unii măsurabili, alţii mai greu de cuantificat, cum ar fi „atmosfera caldă burgheză” sau „iluzia unui clasic imperial”. Noi încercăm să structurăm informaţia pe care ne-o oferă atât tema, cât şi locul respectiv, producem un fel de ierarhie a necesităţilor şi începem să ţesem un sistem în care să se regăsească diverse informaţii, servit în final beneficiarului.
Cazul: „Casa Ianţu”– o casă de început de secol, tipică pentru Bucureştiul din acea perioadă. Un parter din cărămidă, o casă modestă pe un lot de 200 mp, 6,5 m x 30 m în care am păstrat o parte din imobilul vechi, cele două faţade fiind practic rădăcina de la care am generat un întreg sistem. Partea nouă se relaţionează cu vechiul atât prin proporţie, cât şi prin repetarea unor elemente gen fereastra redesenate în materiale contemporane, dar păstrând desenul original. Am urmărit să se citească intervenţia şi totodată să punem în evidenţă un contrast spaţial cu elemente de legătură precise. Cum afirmam mai sus, am încercat ca „layerul nou” să se alăture celui vechi firesc, fără a contrasta izbitor şi agresiv. Agresivitatea generată de personalităţile arhitecţilor este un factor de stres suplimentar la care sunt supuşi cetăţenii care folosesc oraşul. În loc să beneficieze de o armonie a străzilor, aceştia trăiesc experienţa unor mutaţii adeseori înspăimântătoare, cu repercusiuni asupra comportamentului lor şi asupra calităţii vieţii.
Perioada interbelică românească, o mişcare relativ compactă din punct de vedere stilistic, a oferit variaţiuni ale stilului internaţionalist, fapt prin care oraşele au căpătat o înfăţişare unitară. Arhitecţii acelei perioade nu au fost disipaţi în tot felul de tendinţe stilistice contradictorii, ci au ştiut cu delicateţe să se completeze unul pe celălalt, înţelegând că unitatea la scară urbană înseamnă de fapt calitatea reală a fiecărei lucrări în parte..
Teodor Frolu, Re-Act Now
Dacă am lansa mâine o consultare publică pe tema „Ce vă doriţi să dărâmaţi în Bucureşti”, rezultatele ar fi surprinzătoare. O astfel de campanie ar putea să ne spună foarte multe despre ce doresc bucureştenii, despre ce le place şi, mai ales, despre ce urăsc în acest oraş.
Majoritatea clădirilor ce vor intra pe lista neagră vor fi clădiri – spre surprinderea multora – noi sau nu mai vechi de 30 de ani. De ce se întâmplă acest lucru? În primul rând, din cauza componentei sentimentale – arhitectura face parte din trecutul fiecăruia dintre noi. Fiecare persoană are nevoie de repere urbane legate de istoria recentă şi de amintiri. Un alt motiv este că, în anumite perioade de timp, s-a construit foarte bine. Au existat vremuri în care oraşul a căpătat caracter şi personalitate, nu numai investiţii imobiliare. Lucru ce nu s-a mai întâmplat din păcate şi în ultimii 30 de ani, cu mici excepţii, aproape nesemnificative prin raportare la volumul construit. De aici se poate trage o concluzie foarte importantă: o clădire veche aparţine şi oraşului, cetăţeanului dacă vreţi, nu numai proprietarului, oricare ar fi acesta.
În prezent e greu de spus care sunt factorii ce contribuie la reintegrarea sau eliminarea unei clădiri vechi în Bucureşti. Dacă aruncăm o privire asupra a ceea ce se întâmplă în oraş în acest moment, descoperim că majoritatea deciziilor se iau pe baza eficienţei speculative imobiliare. Cu cât termenul de întoarcere al investiţiei este mai scurt cu atât măsurile sunt mai tranşante. Bucureştiul are nevoie de o intervenţie masivă, dar acest lucru nu trebuie făcut împotriva fondului valoros sau a spaţiilor „virane” pentru unii. Ce este un fond valoros? Cine îl defineşte? Un răspuns simplist ar fi: experţii şi administraţia. Dar au ei oare toate datele pentru a lua o hotărâre corectă faţă şi de bucureşteni? Cu ce argumente poţi convinge un proprietar să păstreze o clădire veche, să o reintegreze ştiind că acest lucru costă dublu faţă de o investiţie nouă imobiliară. Clădirile vechi au nevoie de o refacere atât structurală, dar mai ales funcţională. Fac excepţie clădirile de patrimoniu ce îşi ajustează funcţiunea la existentul extrem de valoros. Dar acestea sunt puţine la număr în comparaţie cu fondul construit existent în Bucureşti. Care sunt mecanismele la nivelul oraşului ce pot soluţiona cât mai corect luarea unei decizii de intervenţie? Cum conlucrează factorii decizionali astfel încât, în final, de soluţia aleasă să beneficieze în parte şi oraşul?
Bucureştiul are în acest moment o dinamică extraordinară. Depinde de noi, de dumneavoastră, de primari şi de experti, de investitori şi de proprietari cum va arăta Bucureştiul peste 20 de ani. Mă bucur nostalgic şi simt că are nevoie de protecţie oraşul vechi, dar îmi doresc să fie parte integrantă din NOUL BUCUREŞTI.