Reabiltarea Centrului Istoric al Bucurestiului

Zona istorică a Bucureştiului, practic centrul geografic al capitalei, ocupând o suprafaţă de aproximativ 50 ha, constituie un veritabil patrimoniu urbanistic şi cultural ce conferă identitate şi prestigiu oraşului. Deşi există studii ample şi proiecte deja elaborate pentru reabilitarea infrastructurii tehnico-edilitare şi pentru refacerea arhitecturii (din cele aproximativ 520 de clădiri existente în zonă 38% sunt înregistrate ca fiind semnificative arhitectural), măsurile concrete au lipsit până de curând.

Anchetă realizată de Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

Primul gest hotărât, decizia primarului Liviu Negoiţă de a interzice accesul autoturismelor în zona istorică, a fost însă unul controversat, stârnind dezbateri în legătură cu modul în care ar trebui realizată această reabilitare, mobilizându-i totodată pe toţi proprietarii din zonă într-o asociaţie fără precedent. În paginile ce urmează dăm cuvântul unor reprezentanţi ai administraţiei publice, ai breslei arhitecţilor şi ai asociaţiei investitorilor din zona veche, în încercarea de a stabili anumite linii ce trebuie urmărite în procesul complex de reabilitare a centrului istoric.

Vlad Cavarnali, primăria sectorului 3

Pentru reabilitarea Centrului Istoric există un program de investiţii care cuprinde cele 9,5 milioane de euro BERD şi cele 1,5 milioane euro provenind din investiţii locale. Programul este structurat pe o perioadă de 5 ani şi se va începe prin reabilitarea infrastructurii pe o zonă-pilot, în jurul străzii Lipscani. Măsura luată de primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă, deşi radicală, este una bună pentru conservarea fondului construit din zonă, precum şi pentru reabilitarea reţelelor şi a pavimentului. Noi sperăm să putem reface pavimentul aşa cum a fost odată şi că va exista astfel o caracteristică a fiecărei străzi. Bineînţeles că decizia bruscă de a interzice circulaţia rutieră în zona istorică i-a afectat pe toţi cei care în momentul de faţă dezvoltă anumite afaceri acolo, pe cei care deţin cafenele, baruri sau mini-hoteluri. Sperăm însă ca (deşi în momentul de faţă măsura pare total nerentabilă pentru dânşii) într-un viitor cât mai apropiat să le putem rezolva cerinţele, chiar la o scară mult mai mare.

Până acum, proprietarii şi investitorii din zona veche n-au reuşit să se adune într-o asociaţie cu care noi să putem discuta, în calitate de administraţie publică locală. În momentul în care s-a ajuns la acest tip de agresare a lor, au reacţionat prompt, constituind o asociaţie care a prezentat primăriei nişte cereri pertinente. De altfel, din cele 12 cerinţe formulate, privitoare la trafic, la accesul maşinilor de marfă între anumite ore, la problemele legate de parcarea maşinilor în curţile interioare, 9 au fost rezolvate. Din celelalte trei revendicări, în cazul cel puţin a uneia dintre ele, legată de accesul taxi-urilor în zona veche, se va ajunge probabil la un compromis.

La ora actuală, încercăm să găsim modalităţi de dialog cu potenţialii investitori, cu proprietari ai diverselor imobile, cu caracter istoric etc. I-am rugat să nu ezite în a veni la primărie şi a-şi exprima nemulţumirile sau cererile, pentru că sunt sigur că domnul primar Negoiţă le va asculta problemele şi va încerca să le rezolve.

În Centrul Istoric există foarte multe clădiri care aparţin primăriei şi există şi numeroase familii care stau acolo complet ilegal. Noi încercăm de mai mult timp să creăm un tip de program social elaborat. Am început prin a inventaria toate parcelele cu proprietari (cine sunt, cum locuiesc etc.), însă lucrurile nu se rezolvă uşor. Toţi cei care ocupă spaţii ilegal ar trebui mutaţi în nişte apartamente unde să poată locui decent, pentru că în momentul de faţă mulţi stau în condiţii complet insalubre şi neigienice (unii ajung să ardă iarna, în mijlocul camerelor, tâmplăria casei).

Trebuie să precizez faptul că ideea de închidere a circulaţiei exista de multă vreme, însă de-abia acum a fost pusă în practică, cu hotărâre. După cum aminteam, a existat şi o consecinţă aproape instantanee, care pe noi ne bucură: înfiinţarea unei asociaţii care să-i reprezinte pe toţi cei implicaţi în dezvoltarea zonei. În discuţiile cu primăria, şi-au susţinut interesele într-un mod extrem de obiectiv, e poate pentru prima dată când constatăm că acolo avem oameni cu care putem face treabă şi care sunt interesaţi să facă treabă.

Arh. Urbanist Enache Constantin

Operaţiunea de reabilitare a Centrului Istoric include în mod necesar interzicerea accesului auto, cu excepţia anumitor trasee şi ore destinate aprovizionării, şi redarea străzilor cu prioritate circulaţiei pietonale. Bucureştiul este singurul oraş mare din câte cunosc în care nu există o zonă rezervată pietonilor. Ceea ce se uită însă este că această măsură trebuie luată împreună cu altele într-un set coerent şi într-o succesiune logică. Reabilitarea zonei istorice este una dintre responsabilităţile municipalităţii, dar nu este apanajul acesteia. Responsabililor urbei ar trebui să le fie foarte limpezi şi apoi să ştie să le transmită locuitorilor printr-o publicitate activă, percutantă, în forme uşor de înţeles şi reţinut următoarele: 1. obiectivele urmărite prin reabilitarea Centrului Istoric (de ce trebuie făcută); 2. care este strategia pe care au adoptat-o pentru atingerea acestor obiective; 3. ce acţiuni concrete vor întreprinde în anul bugetar în curs şi pe durata mandatului.

Trebuie precizate şi clarificate: cine va realiza operaţiunea de reabilitare a zonei istorice (planificarea ei, mobilizarea fondurilor necesare, execuţia, urmărirea), cine o va administra în timp, cine vor fi utilizatorii permanenţi (rezidenţi, comercianţi, prestatori de servicii, instituţiile implantate aici), cine vor fi vizitatorii (cărui public i se adresează cu precădere). Fără a avea pretenţia de a fi metodic, voi încerca să prezint câteva considerente în legătură cu acest subiect. Dacă discutăm despre obiective, de bună seamă că un rol important în decizia privind reabilitarea Centrului Istoric îl constituie accentuarea identităţii, particularităţii Bucureştilor în cadrul marilor centre regionale ale Europei, creşterea atractivităţii şi prestigiului oraşului şi, de bună seamă, îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor (transformarea oraşului într-un loc în care să se trăiască plăcut).

Trebuie să acceptăm că, aşa cum arată astăzi, Bucureştii nu sunt un oraş de interes turistic. Cu excepţia Muzeului Satului şi a curiozităţii stârnite de ansamblul Casa Poporului – Bulevardul Victoria Socialismului, mai nimic nu este amenajat şi pus în valoare încât să ţină treaz interesul. Trecătorul se apropie de zona istorică cu teamă şi mai degrabă o ocoleşte. Cu excepţia câtorva puncte de interes aflate pe marginea acesteia (Hanul lui Manuc, gruparea Stavropoleos – Carul cu Bere – Muzeul de Istorie) restul zonei, cu clădiri prost întreţinute, ruine abandonate, magazine cu mărfuri de mâna a doua, trotuare pline de hârtoape şi deseori murdare, totul generează un sentiment de nesiguranţă şi zona este tot mai pustie, tot mai ocolită şi de localnici şi de turiştii de ocazie. Bucureştiul şi zona istorică în special, prin amenajările pe care le deţine sau mai bine zis prin lipsa acestora, este un oraş prea puţin „prietenos”. Domeniul public aşa cum este organizat, dotat şi întreţinut descurajează pofta de hoinăreală alternată cu odihna şi contemplarea care să te îndemne să abandonezi fotoliul din faţa televizorului de acasă şi să-ţi petreci timpul în oraş, în societate, fără să-ţi pese de frigul lunilor de iarnă sau de năduful verii. Este un oraş trăit tot mai mult din automobil.

Deciziile importante se referă aproape întotdeauna la faptul că nu avem destul loc şi confort pentru maşini, deşi le-am cedat de multă vreme, cu concursul autorităţilor, o parte din spaţiile verzi din jurul blocurilor şi trotuarele zonei centrale. Din aceste decizii şi eforturi fac parte pasajul Titulescu – Basarab, Parking-ul Gara de Nord, asfaltarea străzilor, vopsirea ca într-o gară de provincie a stâlpilor şi a bordurilor principalelor bulevarde în alb şi roşu etc… Poate de aceea se şi dă acum atât de multă atenţie interdicţiei de parcare în Centrul Istoric.

Operaţiunea de reabilitare a Centrului Istoric nu poate fi organizată de funcţionarii primăriei. Ea necesită o instituţie, o agenţie specializată a cărei acţiune să fie continuă, consecventă, coerentă şi eficientă, nu dictată de campanii şi exasperări conjuncturale. Municipalitatea trebuie să pună pe picioare această instituţie şi să-i creeze un cadru organizatoric care să-i asigure eficienţa şi profesionalismul. Alături de primărie, care poartă mai ales responsabilitatea amenajării domeniului public, asigurării infrastructurii şi a clădirilor pe care le are în proprietate, trebuie antrenaţi proprietarii, investitorii interesaţi şi care, prin amplasarea aici a afacerii lor, să poată obţine profit. Instituţiile bancare amplasate în zonă pot aduce fonduri, dar nu şi un public dispus agrementului, ci mai degrabă unul grăbit şi scorţos. Comercianţii vor fi specializaţi în mărfuri de lux şi alimentaţie publică sau vom avea de-a face în continuare cu preponderenţa comerţului ambulant cu mărfuri de provenienţă incertă, contrafăcute?

Încet-încet, goniţi de întunericul străzilor dinainte de 1989 şi de nepăsarea privind amenajarea spaţiului public care i-a urmat, bucureştenii au abandonat străzile, căile şi bulevardele (cu atât mai mult Lipscania) şi au uitat să petreacă timpul împreună. Puţinii vizitatori pe care-i poţi întâlni privind cu un anumit interes şi curiozitate în jurul lor şi încercând să se plimbe pe străzile pustii sunt de regulă oameni veniţi din afara oraşului pentru afaceri. Apar, din ce în ce mai multe şi mai aproape de zona istorică, centre comerciale tip mall care sunt supra-aglomerate de publicul pe care nu-l mai găseşti pe stradă. Cum vor rezista buticurile din Centrul Istoric acestei concurenţe? Regulamentul de construire va trebui să aibă elasticitatea necesară încât să-l facă viabil din punct de vedere economic, fără a-i anula personalitatea. Există o anumită tentaţie, la noi, către „totul sau nimic” al campaniilor furibunde, în asalt, urmate de lungi perioade de uitare, în dauna politicii paşilor mărunţi, dar continuu într-o direcţie clar definită. Aşa cum a fost nevoie de mulţi ani de întuneric şi nepăsare pentru ca bucureştenii să uite bucuria străzii, vor trebui aproape la fel de mulţi ani pentru a fi redescoperită ştiinţa de a ne distra împreună, de a ne bucura de spectacolul spaţiului public împreună. Pentru aceasta, nu trebuie să aşteptăm momentul încheierii operaţiunii de reabilitare a întregului centru civic. Trebuie amenajate grabnic pentru odihnă, contemplare, petrecere a timpului liber zone de mai mici dimensiuni (amenajate complet şi coerent), adevărate „capete de pod” din care să pornească recucerirea Centrului Istoric de către public.

Cred că protejarea şi punerea în valoare a unei zone se poate face numai prin asocierea măsurilor cu caracter restrictiv (interdicţii) cu măsuri cu caracter încurajator (avantaje, ajutoare pentru cei ce se vor implica în reabilitarea zonei). La noi, din cauza dificultăţilor financiare şi uneori a nepriceperii, se pune prea mult accent pe restricţii, aşa cum este şi interdicţia luată acum privind accesul auto în zona istorică. Această măsură luată prea devreme, fără asociere cu măsurile cu caracter încurajator, care să aducă speranţă, viaţă şi interes în zonă, poate crea sentimentul zadărniciei, senzaţia că dacă pustiile şi neglijatele străzi ale zonei istorice nu mai pot fi folosite nici pentru parcarea maşinilor atunci vor trebui ocolite şi mai mult. De altfel, parcarea interzisă în zona istorică s-a mutat pe breteaua de acces la pasajul auto subteran, reuşindu-se astfel performanţa de a se compromite eficienţa unei lucrări edilitare importante (pasajul auto subteran) fără a fi dat încă semnalul încurajator că reabilitarea Centrului Istoric a început, serios şi metodic.
Centrul Istoric al Bucureştilor este într-un real şi mare pericol, dar pentru a fi salvat nu are nevoie de măsuri „pompiereşti”, ci de o atenţie constantă, tenace, de un „tratament” potrivit nevoilor sale, dar şi realităţii înconjurătoare, care să permită recuperarea şi regenerarea unei ambianţe romantice, nostalgice pentru vizitatori, dar al căror suport să fie intervenţia specialiştilor, continuă, coerentă, pragmatică, realistă, eficientă economic.

Arh. Dorin Ştefan, vicepreşedinte Ordinul Arhitecţilor din România

Reabilitarea Centrului Istoric este, din toate punctele de vedere, o prioritate pentru Bucureşti şi se pare că, o dată cu noua conducere a primăriilor, se va şi realiza.

Aici, în această zonă, este matricea urbană a capitalei care încă mai păstrează câteva mărturii fundamentale pentru înţelegerea dezvoltării organice a Bucureştiului (ruinele de la Curtea Veche, bisericile, hanurile, trama stradală). Din lipsa unei acţiuni la timp, câteva hanuri s-au pierdut chiar în anii din urmă. Semnificativ pentru evidenţierea matricei ar fi şi refacerea Podului Calicilor care lega odată cele două maluri ale Dâmboviţei şi care ar aminti de Mahalaua Calicilor, prima „aglomerare” umană a viitorului oraş.

Desigur, în afară de refacerea unor clădiri, în primul rând zona trebuie echipată edilitar, o infrastructură adusă la zi şi o gândire coerentă în privinţa circulaţiei auto şi a celei pietonale. Deocamdată, doar cu limitarea circulaţiei auto nu s-a rezolvat nimic. S-ar putea pune la punct o politică fiscală şi de concesionare care să promoveze în Centrul Istoric servicii şi dotări ale profesiilor liberale. Sedii, birouri, ateliere ale uniunilor de creaţie, atragerea artiştilor şi a arhitecţilor. Aşa după cum prin eforturi financiare, serioase şi proprii, Ordinul Arhitecţilor din România a cumpărat şi a reabilitat casa în care a locuit arhitectul Ion Mincu, transformând-o în Sediul OAR, alte asociaţii sau birouri de arhitectură ar putea fi încurajate şi ajutate să-şi găsească locul aici.

Dată fiind dezvoltarea organică de care aminteam, dar şi aspectul cosmopolit al zonei, care a făcut ca impunătoare sedii de bănci să se realizeze în perioada dintre războaie, ar trebui ca şi în continuare să nu ne bazăm doar pe o „refacere” în pastişă istoricistă a Centrului Istoric. Cred că ar trebui ca însemne ale timpului nostru, desigur lucrări care să denote excelenţa în arhitectură, să se regăsească în această insulă urbană. Atunci, Centrul Istoric, ar putea deveni un muzeu urban viu, pentru că are toate caracteristicile unei arheologii urbane de la origini şi până în prezentul permanent alimentat cu prezent.

Ceea ce ar diferenţia Centrul Istoric din Bucureşti de zone similare din Barcelona sau München ar putea fi tocmai „împănarea” cu activităţi şi imagini „la zi”. Cred că nu ar trebui încurajate doar activităţile de turism şi alimentaţie publică, ci ar trebui să animăm zona atât dimineaţa, cât şi seara târziu, iar în acest caz ne-am putea gândi la locuinţe pentru tineri, cămine studenţeşti, hoteluri care să nu fie deranjate de activitatea de noapte şi în acelaşi timp să însemne a locui. Aminteam de ateliere şi birouri de creaţie pe lângă galerii de artă, expoziţii şi muzee.
Un exemplu de integrare „la zi” ar fi Viena, unde atât pe Kartner Strasse, cât şi pe Maria Hilfe Strasse s-au realizat refaceri de imagine urbană, dar mai ales Muzeum Quartier unde, pe un fond de puternică amprentă istorică, s-au făcut intervenţii cu arhitectura purtând marca secolului XXI.

Celia Ghyka, arhitect, Asociaţia pentru Tranziţie Urbană

LIPSCANIA înseamnă pentru noi acel tărâm dorit, iţindu-se din viziunile noastre de împătimiţi ai Bucureştilor şi mai ales din plasticitatea locurilor, transfigurate prin lentila aparatului de fotografiat. LIPSCANIA urma să se nască, prin contaminarea lipscăniei autohton-dâmboviţene, cu idealitatea îndepărtată (în timp, spaţiu şi moravuri) a insulei lui Morus, dintr-o alchimie tainică a cărei formulă o căutăm, plini de curiozitate şi de speranţă.

Expoziţia din luna februarie de la Hanul cu Tei a fost, desigur, un moment de entuziasm în a (re)afirma răspicat numele posibil al acestui tărâm, nume menit să-i adune laolalată pe toţi cei care au ceva de spus, de adus ori de ajutat, pentru a face să renască vocaţia împrăştiată a inimii oraşului. Şi pentru ceea ce ne propusesem, expoziţia a reuşit să fie un loc în care, vreme de două săptămâni, s-au perindat chipurile cele mai felurite din câte are Bucureştiul.

Trecătorii prin galerie ne-au întrebat cu toţii, mai sceptici sau mai încrezători, având însă în priviri viziunea mult aşteptată a unor gesturi şi întâmplări viitoare: Ce are să urmeze? Când se renovează centrul? Cum va arăta? Proiectul dumneavoastră va fi gata într-un an? (nerăbdare în glas, surâs jenat din partea noastră) Atunci va dura mai mult, doi ani?

Ne-am dat seama cu tristeţe că speranţa cu care oamenii ne puneau aceste întrebări, naive, dar directe şi cu atât mai greu de răspuns, ascundea o deznădejde lungă şi devenită, în timp, din neputinicioasă, indiferentă. Expoziţia noastră aducea o dezmorţire, un semn. Asta şi doream, o trezire.

Dar întrebările acestea mai însemnau ceva, mai grav: oamenii nu ştiu aproape nimic legat de deciziile care privesc oraşul şi soarta lor. Pentru că nimeni nu şi-a dat timpul sau osteneala pentru a le vorbi despre studiile (nenumărate, unele remarcabile) care s-au făcut, despre reglementările urbanistice care au fost aprobate (fără ştirea lor) şi care le vor decide viaţa în următorii câţiva ani, despre ce înseamnă un proiect şi ce înseamnă aplicarea lui… Prin alte părţi (şi nu atât de îndepărtate – la Sibiu, bunăoară, prin proiectul de cooperare româno-germană GTZ) lucrurile acestea sunt evidente, şi reprezintă o muncă îndelungată, dificilă şi continuă de informare, dar şi de consultare a cetăţenilor privind deciziile ce privesc locuirea lor împreună, în oraş.

Ca şi cum ne-ar fi auzit tristeţea şi dorinţa de a îndrepta lucrurile în acest sens, edilii ne-au venit grabnic în ajutor, hotărând la începutul lui martie închiderea (fără pregătiri prealabile) circulaţiei în întreg Centrul Istoric. Pentru a putea începe „adevărata” reconstrucţie.

Peste noapte, oamenii s-au împărţit, fireşte, în tabere: Sigur că e bine, în sfârşit se apucă să renoveze! Şi noi unde o să parcăm? Păi nu se mai putea, domnule, trăi, din cauza afurisitelor ăstora de maşini! Ne pierdem clienţii! Cum ducem mobila? Noi am investit în Centrul Istoric! Lasă, foarte bine, să fie şi la noi ca „afară”, în ţări civilizate. Era o ruşine!
În general, referenţialul lui „afară” te plasează deodată în situaţia de a adopta o poziţie beligerantă – ori eşti împotriva deciziei (conţinutul acesteia nu mai contează, de vreme ce poate să aducă mirajul prosperităţii „de-afară”), şi-atunci eşti retrograd, antiprogresist şi contra naţiunii, ori eşti pentru, şi atunci eşti de-al nostru, vrei schimbarea cu orice preţ!
Orice hotărâre tranşantă de felul celei adoptate de primărie va împărţi, inevitabil, populaţia în tabere care vor discuta la nesfârşit fondul problemei, şi nu modalităţile ei de rezolvare – supleţea, inteligenţa, respectul faţă de celălalt vor trece totdeauna în plan secundar, ca un soi de accesoriu intelectual şi delicat, dar nu necesar în situaţii decisive.

Îmi îngădui să reamintesc iubitorilor pildelor „de-afară” (oriunde s-ar găsi acesta), că nu doar în îndepărtata Utopie (model remarcabil de urbanism participativ avant la lettre), dar pe meleaguri mult mai apropiate nouă (spaţial, cât şi temporal), un plan urbanistic se promovează vreme de luni (dacă nu chiar ani, cum ar fi cazul amplei operaţiuni pariziene Paris Rive Gauche, unde informarea şi consultarea cetăţenilor au început în 1989 pentru un proiect care e în construcţie acum!). În orice operaţiune urbană, oamenii trebuie să înţeleagă – şi să fie ajutaţi să înţeleagă – ce, şi mai ales pentru ce li se întâmplă, că există un preţ al dezvoltărilor urbane, dar şi o recompensă a lor, care depăşeşte neajunsurile.

Aşadar, aş îndrăzni să sugerez edililor noştri că, şi de această dată (dacă-mi aduc bine aminte, nu demult am avut Parcul Carol şi Catedrala), nu fondul chestiunii este cel care pune probleme, ci subtilitatea cu care aceasta e tratată.

Şi ca să nu se creadă că sunt împătimită după automobile, cu mâna pe inimă aş fi prima care s-ar alătura Marianei Celac şi lui Şerban Sturdza în organizarea unei guerille urbane anti-maşini-parcate-în-tot-locul. Pentru că ştiu că ar fi o guerillă inteligentă.

Arh. Mario Kuibuş, Membru al Asociaţiei Investitorilor din Centrul Istoric – AICI

Măsura de închidere a circulaţiei rutiere în Centrul Istoric – o măsură fără o logică primară, cu repercusiuni negative asupra comunităţii. „DA REVITALIZARE! NU IZOLARE!” Aşa sună dorinţa investitorilor din zona Centrului Istoric – şi nu numai a lor. Aşa este ea manifestată vizual şi pe afişul lipit pretutindeni în vitrine, intrări de imobile sau pe diversele clădiri aflate în Centrul Istoric. Este o vizualizare imediată a nemulţumirii tuturor celor care sunt legaţi în activitatea de zi cu zi de această zonă. Initiaţiva aparţine nou înfiinţatei Asociaţii a Investitorilor din Centrul Istoric – AICI.

Luată nechibzuit, decizia de a închide total traficul rutier (surpriză!) nu are nici un suport ştiinţific sau de o altă natură. Este doar o măsură tipic românească, prin care dovedim încă o dată că e greu să devenim europeni când trebuie. Această măsură dă mult mai uşor senzaţia că administraţia locală face ceva, acţionând direct, prin „spoitul gardului”. Da’ cu „leopardul” ce facem?

Chestia asta tipic românească de care vorbim se manifestă ori prin a nu face nimic, ori prin a crea o acţiune de tip isteric, de a face ceva „radical” – cum e şi cazul despre care vorbim aici –, spre a vedea lumea că totuşi există oameni de acţiune şi la noi în administraţie, ce „iau taurul de coarne”.

Şi ce au reuşit până acum, la 2 luni după decizia măreaţă luată ilegal? Desfiinţarea vadului comercial şi distrugerea încet, dar sigur, a comerţului specific de zeci de ani în zonă, anticariate, galerii de artă, elemente decorative din sticlă şi mobilier.

Inima Bureştilor este un spaţiu viu, nu doar o adunătură de clădiri frumoase pe care să le umplem cu magazine scumpe. Nu cunosc o singură clădire din zonă care să fi fost asigurată contra prăbuşirii, în schimb s-a ridicat un gard în 3 ore de la prăbuşirea unei faţade, pentru a feri trecătorul de imaginile neputinţei.

Ceea ce poate nimeni nu se întreabă, ca specialist sau simplu cetăţean, este: Ce vrem să fie Centrul Istoric al capitalei noastre şi care sunt paşii normali pe care îi putem face pentru revitalizarea Centrului Istoric al Bucureştiului? Ce trebuie conştientizat de către noi toţi este faptul că peste tot în lume unde s-a realizat cu succes o revitalizare a Centrului Istoric (pentru că despre asta este vorba şi asta ne dorim cu toţii, în special noi, cei care credem în această idee şi am investit în această zonă) a existat un program coerent de pornire făcut pentru oamenii din zonă şi nu împotriva lor.
Acesta este lucrul pe care trebuie să îl avem în vedere înainte de toate.

Astfel, paşii logici de urmat în asemenea situaţii – pe care toată lumea civilizată i-a urmat – pot fi definiţi simplu, cu diferenţe mai mult sau mai puţin de detaliu:
1. angajarea unei organizaţii independente, cu expertiză în domeniu, pentru efectuarea unui studiu de caz cu evaluări ale zonei, din punct de vedere social, economic, cultural, având ca obiectiv final propunerea unor posibile scenarii de intervenţie
2. organizarea de consultări cu implicarea unor specialişti pe diverse domenii, administraţie şi investitori locali, spre a analiza împreună evaluarea şi recomandările primite
3. stabilirea politicii zonale a autorităţilor locale pe baza acceptării şi asimilării unora dintre propunerile de acţiune ale Asociaţiei Investitorilor
4. stabilirea unui plan de implementare a scenariului de dezvoltare definit de politica zonală
5. prezentarea şi consultarea publică, prin campanie media şi organizarea unui centru de informare în zonă, a noii politici şi a programului de derulare, pentru a crea o nouă conştiinţă comunitară şi pentru a se forma o mai directă identificare a cetăţeanului cu rezultatele acţiunilor administraţiei locale
6. adoptarea unor regulamente sau ordonanţe la nivel local spre a se crea cadrul juridico-administrativ necesar implementarii noii politici zonale
7. urmărirea derulării programului stabilit, cu verificarea implementării lui coerente şi evitarea apariţiei unor stări conflictuale spontane.
Procedând astfel, nu se va reinventa roata cum facem de fiecare dată! Am obosit să văd de 15 ani cât suntem de „originali” în găsirea unor noi soluţii pe drumuri deja bătătorite de alţii. Invit experţii şi specialiştii să ia atitudine publică şi nu să avem discuţii de salon care rămân la nivelul de „părerea mea”! Viaţa e prea scurtă ca să nu ne bucurăm noi de ea!

Bulgariu Bogdan, European-heritage, Şepcari 16

Închiderea circulaţiei în centrul vechi a afectat pe toată lumea, în proporţii diferite. Ca magazin de mobilier şi decoraţii, suntem în mare măsură vizaţi, nu numai în cazul aprovizionării, pentru că orarul impus de către primăria sectorului 3 nu este deloc flexibil, dar şi în ceea ce priveşte clienţii. Străzile sunt blocate, deci demersul acestora de a transporta marfa, prin orice mijloace, este limitat. Vânzările magazinului au scăzut cu peste 48% în ultima lună.

Şerban Cismărescu, director Innova

Prima problemă este că oprirea circulaţiei a fost făcută fără avertizarea companiilor ce funcţionează în această zonă. Ne-am trezit că, venind la lucru, găsim străzile blocate. A doua problemă este că nu s-au oferit soluţii alternative pentru problemele create: locurile de parcare ale angajaţilor şi locurile de parcare pentru vizitatori (clienţi). Soluţiile propuse de primărie la solicitarea noastră au fost: parcarea Magazinului Unirea (departe de a fi gata) şi alte parcări ce urmează a se crea. Costurile închirierii ar putea fi absorbite de Innova, dar sunt multe firme în zonă care nu ar putea face faţă. O a treia problemă, şi cea mai gravă, este că nu ni s-au expus planurile de viitor în ceea ce priveşte Centrul Istoric. Este clar că se doreşte o zonă pietonală, ceea ce este foarte bine, dar mai departe se vorbeşte doar despre cafenele, restaurante şi costume de epocă. Totuşi, nu este vorba de o proprietate de stat şi, ca urmare, trebuie consultaşi si cel puţin trebuie informaţi cei ce au investit în zonă. Noi nu am reuşit încă, deşi am solicitat de fiecare dată când ne-am întâlnit cu cei ce decid în această privinţă, să vedem planurile de refacere. Vorbim aici despre investiţii importante; deşi până la urmă protejarea proprietăţii private este sfântă. Nu am dori să ne găsim într-o situaţie în care se termină fondurile şi lucrările de reabilitare a străzilor nu sunt terminate. Probabil nu se va întâmpla aşa, dar nu înţeleg de ce nu există transparenţă în legătură cu acest proiect. Noi, ca membri în Asociaţia Investitorilor din Centrul Istoric Bucureşti, am constatat că nici una dintre firmele ce fac parte din asociaţie nu s-a împotrivit de principiu acestui proiect. În urma situaţiei create de decizia Primăriei Generale am studiat situaţiile similare din alte centre istorice din Europa. Una dintre concluziile noastre a fost că nu există o soluţie standard pentru toate oraşele, că întotdeauna zonele pietonale au apărut în urma colaborarii dintre primării şi cei ce „există” în aceste zone, consultând opinia unor urbanişti, arhitecţi, economişti şi constructori. Peste tot a existat un plan ce a fost făcut public. De asemenea, atunci când demara proiectul, toate detaliile erau puse la punct, tocmai pentru a scurta durata lucrărilor şi a reduce impactul economic negativ asupra zonei. Nu ştim dacă în cazul Bucureştiului au fost consultaţi sau nu specialişti şi nici nu am reuşit să obţinem de la autorităţi vreun plan de refacere. De altfel, aceasta este principala problemă: absenţa comunicării din partea autorităţilor. Personal, îmi dau seama că în astfel de proiecte de anvergură, care afectează mulţi oameni, pot exista şi împotriviri fără fond, deoarece orice schimbare se loveşte de dorinţa unora de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. AICI Bucureşti nu a reacţionat nicidecum în acest fel, ci a încercat şi încearcă în continuare, cu calm, să stabilească o bună comunicare cu autorităţile. Oricât de plăcute sau neplăcute sunt aceste proiecte de reabilitare, trebuie ca şi companiile şi autorităţile să respecte proprietatea, să respecte sistemul democratic şi să respecte legile. Orice acţiune întreprinsă de autorităţi trebuie să fie transparentă. Nu se poate să nu se spună cum şi de ce se face un lucru sau altul, iar atunci când se solicită trebuie să fie disponibile detalii. Absenţa transparenţei lasă loc speculaţiilor, aşa cum s-a întâmplat şi în acest caz. Zvonurile ce circulă acum pornesc de la o posibilă preluare a spaţiilor de către o comunitate etnică şi merg până la existenţa unor interese de a obliga companiile din zonă să abandoneze spaţiile unde funcţionează, fie renunţând la contractele de închiriere, fie vânzând. Nu ştiu exact care este motivul pentru care nu sunt publice detaliile acestui proiect, dar mă îndoiesc de veridicitatea acestor zvonuri şi, personal, cred că prin această măsură radicală s-a dorit doar grăbirea obţinerii rezultatelor finale în perspectiva integrării Europene.