Recycle Bin
Pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu termenul, „recycle bin” este locul din calculator unde arunci toate fişierele de care nu mai ai nevoie. În oraş, i se spune coş de gunoi şi în el, sau pe lângă el, se aruncă cele ce nu mai sunt necesare individului urban. În funcţie de cât de mulţi sunt cei ce aruncă şi de cât de multe sunt lucrurile aruncate, coşurile sunt mai multe sau mai puţine. Când sunt în număr mic, contează mai puţin, dar când sunt şi multe şi urâte…
Calculatorul este un instrument din ce în ce mai prezent în viaţa de zi cu zi. Munca noastră se leagă de el şi, din ce în ce mai mult, şi viaţa noastră. O componentă foarte importantă a acestuia este hard-ul, mediul de stocare, care este limitat. Când s-a umplut, facem curăţenie. Ce nu ne trebuie se duce în Recycle Bin. Când s-a umplut şi el, curăţăm şi acolo. Gata cu mizeria, putem lucra mai departe. Dar dacă nu ar fi posibilitatea de a şterge? Într-o primă fază, am încerca să organizăm cât mai bine informaţia, pentru a ocupa cât mai puţin spaţiu, apoi, când calculatorul ar fi plin, am renunţa să îl mai folosim, căci nu ar mai fi funcţional, iar în cele din urmă, am cumpăra unul nou, pe care l-am aduce în aceeaşi stare. Povestea poate continua la nesfârşit.
Cu oraşul nu este aşa. Pe el nu îl putem schimba ori de câte ori avem chef, iar gunoaie sunt în el de când lumea şi vor fi acolo întotdeauna. Prin urmare, trebuie să ne organizăm „resturile”, pentru a putea funcţiona mai departe: reduce, reutilizează, reciclează, cei trei „RE” ai lumii moderne. Poate dacă erau patru, în loc de trei, oraşul ar fi arătat altfel. Al patrulea ar fi fost re-estetizare. Faptul că nu mai aruncăm gunoiul întâmplător este bine, hârtia la hârtii şi PET-ul la PET-uri. Dar cu pubelele ce facem? De ce trebuie să stea în mijlocul drumului şi să arate atât de rău? Ne mai mirăm că se aruncă pe lângă? E şi normal: când te apropii, îţi e şi frică să nu te înghită lighioana. Pute de la o poştă şi strigă a gunoi. Nu erau suficiente maşinile din spatele blocului? Acum sunt şi pubelele încolonate, hidoase şi urât mirositoare. De design de mobilier nu a auzit nimeni? Sau coşul de gunoi nu intră la mobilier urban.
Lăsând în spate căpcăunii de cartier, ne îndreptăm spre centru, în speranţa că vom da de frumos. Vezi să nu! Aici, nu mai sunt pubele, dar avem coşuri din plastic prost, strident colorate, cu sigla mare a primăriei, montate strâmb şi pe jumătate desfigurate. Când ajungi să găseşti un recipient frumos, îţi este şi jenă să arunci ceva în el, de teamă să nu îl strici.
Pentru cei ce nu au avut ocazia să întâlnească, este bine de ştiut că există şi coşuri frumoase. Ele funcţionează foarte bine în oraş, chiar dacă oraşul nu este foarte civilizat. O bază solidă din piatră, va face obiectul imposibil de furat sau, oricum, mult prea dificil. Alternativa ar fi coşul din fontă sau piatră. Pe o structură metalică se poate aplica vopsea în foarte multe straturi, astfel încât graffiti-ul poate fi acoperit şi reacoperit ori de câte ori este nevoie. Lemnul se încadrează foarte bine în peisaj, este ecologic şi ieftin. În locurile cu trafic controlat se poate recurge şi la modele sofisticate din inox sau sticlă. Formele pot fi dintre cele mai ciudate, cu sisteme discrete şi practice de deschidere, cu marcă de artişti sau firme celebre. Dintre toate acestea, nouă încă ne place plasticul. Din fericire, sperăm ca era acestui material să treacă în curând şi să putem să ne lăudăm şi noi cu gunoaiele noastre, sau măcar cu recipientele pentru ele.
Referindu-se la oraş, cineva spunea, la un moment dat, că există lucruri pentru care merită daţi mai mulţi bani. Dacă îmi este permis, coşul de gunoi este unul dintre ele şi chiar merită mai multă atenţie.