Reflection by Lightwave Theatre – prima zi de primăvară în căutarea timpului pierdut

Primul meu contact cu teatrul a fost începu­tul blazării mele, marcată fiind de magia Cartoon Network-ului şi desele călătorii la Teatrul Ţăndărică, care o rupeau – păpuşile erau pentru ţâncii naivi, iar eu evoluasem la stadiul de adult aspirant şi miroseam de la o poştă trucurile prin care cei mari mă ţineau sub vraja poveştilor de-adormit copiii. Acum, o companie recent înfiinţată, îşi propune să spargă plafonul de vârstă, un stigmat impus de lipsa unui teatru de păpuşi alternativ, care înghesuie această formă de artă în categoria children-friendly.

Text: Ioanina Pavel

„Reflecţia” care m-a scuturat de comoditatea desensibilizantă a cuvintelor de 1 Martie pe scena Godot Cafe Teatru este un scurt metisaj de muzică bântuitoare şi musculatură imaginară acţionată in absentia de „proteze” umane, semnat Cristina Andreea Ion, regizor şi parte integrantă din Lightwave Theatre. Sub acest nume, care aminteşte de „light cur­tain”, lumina jucând un dublu rol, discret-revelator şi strălucit-potenţator, în spectacolele montate de companie, aceasta a fost selectată anul trecut să reprezinte România la carnavalul mondial de marionete din Indonezia (Wayang). Motivul devine aparent încă de la primele scenete din „Reflection”, o meditaţie asupra vieţii, cu iubirile şi neîmplinirile ei, jucată într-o cheie nostalgică, dictată de vârsta înaintată a protagonistului.

Desigur, atât el, cât şi nălucile trecutului care plutesc silenţios prin preajma lui sunt… umanoizi în mărime naturală, fasonaţi din plastic şi textile vaporoase marca Story about Mimi, el – alipit trunchiului unui singur păpuşar, ele – mânuite fluid din toate încheieturile de mai mulţi. Departe de centrul atenţiei mişună membrii Lightwave, păpuşari-actori care ba se pierd în semi-întunericul scenei, sub haine şi glugi negre devenite mantii ale invizibilităţii odată ce accepţi convenţia, ba răsar şi ţopăie pe scenă testând răbdarea bătrânului podidit de amintiri, ba asumă, înlemnind, identitatea propriilor golemi. Pe fundalul unei ilustraţii muzicale răvăşitoare, şi revelatoare dacă te laşi furat de versuri (Sarah Jaffe, Kristina Train, Regina Spektor, Kat Frankie, Passenger, T. Raumschmiere), povestea unor alegeri, a unor iluzii nutrite sau strivite, se ţese dansant, ca într-un vis lichid, între un mire imaculat şi înstelat, crăiasa lui glacială, o roşcată tomnatică şi bătrânul încremenit în mâhnire.

La final, nu sunt incinerate ritualistic efigiile umane, ci ridicate delicat, spre plecăciune, hologramele onirice – iar, ca de Mărţişor, femeile din sala Godot primesc câte o frezie de la păpuşari.

E greu de apreciat nivelul de dexteritate şi efortul necesar imprimării unei cursivităţi realistice, vii, în mişcările unor manechine – dar jos pălăria în faţa acestor balerini ninja care le dau suflul vital fără cea mai mică scăpare, nici de tibie, nici din tempo. La fel cum există desene animate cu tematică matură, de la anime-urile japoneze la animaţiile de Oscar, teatrul de animaţie poate comporta o latură matură, iar Lightwave Theatre ne dezvăluie această profunzime, la fel de bucuroşi ca maeştrii păpuşari care deschid ochi de copii.