Revenirea Stilului Art Deco

Expoziţia Internaţională de Arte Decorative şi Industriale Moderne, găzduită în 1925 de oraşul Paris, a marcat afirmarea totală a stilului Art Déco, dar şi începutul declinului său.

Text: Viorica Buică
Foto: www.alessi.com; www.artdecointerior.com

Deşi mulţi leagă de acest eveniment parizian denumirea dată curentului, în epocă, gazetarii nu reuşiseră să găsească o sintagmă potrivită pentru a sintetiza caracteristicile originalului stil. În numărul din 14 noiembrie 1925 al revistei „L’Illustration”, dedicat Expoziţiei Internaţionale, se putea citi: „Ceea ce lipseşte stilului pus în evidenţă de Expoziţia ce tocmai şi-a închis porţile este un nume. Acest nume, dacă ne gândim, pare că reiese din natura internă a lucrurilor; într-adevăr, noul stil se caracterizează prin poliedre cu forme simple, simetrice, schematice, dezgolite… Stilul-poliedru este numele care i s-ar potrivi şi care ar sublinia cel mai bine caracteristicile sale de simetrie, de simplitate liniară şi spaţială, de puritate puţin dezgolită, dar acesta are puţine şanse de a fi adoptat… Va trebui să fie găsită o altă denumire”. Iar aceasta, Art Déco, a apărut abia în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, perioadă în care începe să se manifeste un puternic interes pentru stilul de dinainte de război.

De-abia intrat în istorie, Art Déco-ul extravagant al anilor ’20 a fost redescoperit de generaţia de după război, fascinată de strălucirea şi opulenţa legendară a acelei epoci. Interesul pentru „anii nebuni” ai Art Déco-ului s-a manifestat însă în două direcţii. La început, au fost organizate mai multe evenimente menite a rememora atmosfera specifică epocii şi stilul artelor decorative. Expoziţiile „Les Années 25 – Art Déco, Bauhaus, Stijl, Esprit Nouveau”( Paris, 1966) sau „The Jazz Age”, din 1969, ce marca deschiderea sălilor muzeului din Brighton, consacrate colecţiei permanente Art Déco, au stârnit interesul publicului pentru obiectele decorative ale acelor vremuri, determinând totodată apariţia a numeroase magazine ce comercializau astfel de piese, calitatea lor variind însă în mod semnificativ. În 1968, a apărut şi importanta lucrare a lui Bevis Hillier, „Art Déco of the Twenties and Thirties”, prima descriere serioasă şi bine documentată a stilului, care, de altfel, a şi consacrat sintagma „Art Déco”, astăzi universal recunoscută.

Într-o a doua etapă, ca multe alte stiluri, Art Déco-ul a fost rapid încorporat eclectismului anilor ’60. În acel moment, pe piaţă încă se mai puteau găsi cu uşurinţă piese Art Déco de bună calitate: dacă un obiect semnat de Ruhlmann putea fi achiziţionat doar cu un noroc extraordinar, în schimb, o mulţime de piese de ceramică, obiecte decorative, accesorii, lămpi şi piese de mobilier deosebite se găseau la preţuri accesibile.

La sfârşitul anilor ’60, atât în ceea ce priveşte arhitectura de interior, cât şi în domeniul modei, Art Déco-ul constituia doar un tip de limbaj decorativ, printre multe alte stiluri precum cel etnic sau antic. În acest context, nu interesa semnătura de pe o piesă, ci mai degrabă linia caracteristică unui anumit stil.

Reprezentativ este lanţul de magazine Biba din Londra, al Barbarei Hulanicki, în vitrinele cărora se găseau rochii din satin inspirate de moda anilor ’30, bijuterii cu motiv „jazz”, dar şi covoare şi obiecte Art Nouveau, într-un perfect eclectism stilistic.

Astfel, ca şi Art Nouveau-ul pe care publicul l-a redescoperit în acelaşi timp, stilul Art Déco a devenit în anii ’60 un element ce se putea regăsi aproape peste tot, adeseori în combinaţie cu alte curente stilistice. Raza de soare, ziggurat-ul, liniile ce evocau viteza, precum şi motivele de influenţă exotică au apărut în creaţiile grafice de la sfârşitul anilor ’60 alături de exuberantele volute Art Nouveau. Cu toate acestea, din multitudinea de stiluri preluate şi citate de estetica deceniului al şaselea, Art Déco-ul a fost poate singurul care a ieşit din acest proces aproape intact. Revenirea anunţată în anii ’60 a continuat şi în deceniile următoare şi, chiar dacă accentul a fost pus în special pe maeştri recunoscuţi ai stilului, interesul publicului s-a îndreptat şi către domenii mai puţin explorate ale Art Déco-ului, punând în valoare şi alţi creatori. Pe piaţă circulau în acelaşi timp obiecte în manieră Art Déco, uşor de recunoscut, pentru că nu făceau decât să pună în evidenţă anumite motive de succes şi reproduceri exacte ale unor piese consacrate în anii ’20, precum statuetele din bronz şi fildeş ale lui Chiparus (adeseori capcane pentru colecţionarii mai puţin experimentaţi) sau obiectele de mobilier ale lui Ruhlmann, Eileen Gray sau André Groult (cele mai multe realizate de firma Ecart a celebrei creatoare Andrée Putman).

Aspectul cel mai interesant al revenirii Art Déco nu constă atât în numeroasele reproduceri ale stilului, cât mai degrabă în studiul elementelor ce au conferit un asemenea succes noului limbaj estetic, responsabil la rândul său de apariţia unor forme noi în diverse discipline de creaţie. De exemplu, PushPin Studios din Statele-Unite au folosit în anii ’70 liniile stilizate ale Art Déco-ului pentru a conferi un aer de modernitate unor proiecte ce includeau desene publicitare, ilustraţie de carte, coperte de discuri.

Deşi este poate cea mai conservatoare disciplină, arhitectura a fost şi ea influenţată de revenirea liniilor de dinainte de război. Robert Venturi, Michael Graves, Nathalie du Pasquier şi Ettore Sottsass, alături de grupul Memphis din Milano, sunt doar câţiva dintre arhitecţii ce au valorificat estetica anilor ’20 atât în arhitectură, cât şi în design. Venturi, ca şi Graves, a creat piese de mobilier şi mici obiecte în spiritul Art Déco. Fie că ne referim la acest tip de mobilier din lemn de la sfârşitul anilor ’70 sau la mobilierul din plastic de la începutul anilor ’80, grupul Memphis (Ettore Sottsass, Michele de Lucchi, George J. Sweden, Matteo Thun etc.) s-a raportat de asemenea constant la formele şi culorile anilor ’20-’30. în manieră postmodernă, spiritul Art Déco este însă adesea citat cu ironie, elementele decorative sunt frecvent folosite în afara contextului lor şi traduse diferit. În creaţiile pe care le-a realizat pentru grupul Memphis, Michael Graves a utilizat forme împrumutate sau direct citate din Art Déco-ul american, extrem de uşor de recunoscut: patul său „Stanhope” din 1982 aminteşte de arhitectura sălilor de cinema, în timp ce coafeza „Plaza” se raportează, în cele mai nesemnificative detalii, la clădirea Radio City Music Hall, fără a mai vorbi de serviciul de ceai proiectat pentru Alessi, un adevărat omagiu postmodern adus esteticii geometrice a anilor ’30.