fbpx


White November igloo

România, Veneţia 2013: cum să scrii istoria artei pe orizontală

„Special, tăcut, în rest scandal”, este prima reacţie pe care o primesc despre Pavilionul României. Îmi imaginez că pavilioanele din jur fac probabil zgomot, cu instalaţii cu volumul dat la maximum, sau că scandalul vine din critici vehemente ale societăţii contemporane.

Text: Daria Ghiu

Fără riscuri

„Special, tăcut, în rest scandal”, este prima reacţie pe care o primesc despre Pavilionul României. Îmi imaginez că pavilioanele din jur fac probabil zgomot, cu instalaţii cu volumul dat la maximum, sau că scandalul vine din critici vehemente ale societăţii contemporane.

Ajunsă în Giardini, mă întâmpină o bienală moderată, în cele mai multe cazuri tăcută, o bienală cu pavilioane care îşi asumă prea puţine riscuri şi prea rar caracterul naţional într-un mod critic. Vestea că Germania şi Franţa, aflate în Giardini faţă în faţă, fac schimb de pavilioane şi că artiştii expuşi nu sunt germani, respectiv francezi, circulă în presa de specialitate de aproape un an, făcând senzaţie. Dar cele două pavilioane văzute la faţa locului sunt convenţionale. Germania găzduită de francezi bifează cuminte o agendă politică şi culturală, iar Franţa reprezentată de albanezul Anri Sala transformă pavilionul german într-un mega studio, cu trei proiecţii video, în care Maurice Ravel, Concertul în Re pentru mână stângă şi Orchestra Naţională a Franţei sunt protagoniştii. E o instalaţie care nu reuşeşte să te reţină. Cozile de vizitatori din faţa celor două pavilioane se intersectează, în schimb, supuse, abia acesta e marele performance pe care îl facem, vrând-nevrând, noi! Între ele, English Magic este printre excepţii. Proiectul lui Jeremy Deller din Pavilionul Angliei, e cu adevărat british (autoironic, aproape cinic, sobru şi pe alocuri voit kitsch): reflecţiile artistului asupra societăţii britanice merg dincolo de existent, către posibil, el se opreşte asupra unor momente din „trecut, prezent şi viitor imaginat”. La fel, Vadim Zakharov mizează, indirect, pe clişeele Rusiei contemporane: o ploaie de monede de aur cade în Pavilionul Rusiei, unde mitul lui Danae e recontextualizat. La polul opus, artistul Valentin Carron lasă Pavilionul Elveţiei aproape gol şi instalează sculptura unui şarpe de peste 80 de metri care ghidează vizitatorul înăuntrul, către nimic. După Pavilionul încărcat şi critic din 2011, al incomodului artist Thomas Hirschhorn, iată un Pavilion lipsit de direcţie. Austria aşază în spaţiu un desen animat scump şi fără sens; în Pavilionul Statelor Unite, Sarah Sze transformă spaţiul într-o mega instalaţie care îţi alterează percepţia, stă într-un echilibru fragil şi îşi propune să te „dezorienteze”. Dar atât. Totul cu un buget uriaş. Pavilionul Greciei se vrea cu adevărat politic şi critic deopotrivă la sistemul artei şi la sistemul fiscal european. Stefanos Tsivopoulos şi History Zero reflectă asupra situaţiei Greciei contemporane, dar mesajul este mult prea evident şi pedagogic. Cele trei filme (din nou, un buget imens) au trei protagonişti şi relaţia acestora cu banul: un tânăr imigrant din Africa, la Atena, un artist în căutare de subiect pe străzile Atenei şi o colecţionară bolnavă de Alzheimer, şi ea, evident, din Atena. Pe scurt, doamna bogată face flori origami din hârtii de o sută, două şi cinci sute de euro, pe care – odată „ofilite” – le aruncă la gunoi, unde le descoperă tânărul imigrant, care, fericit, îşi abandonează căruţul cu electrocasnice găsite prin gunoaie, căruţ care pare subiectul perfect pentru artistul lipsit de inspiraţie…

În acest an, 88 de naţiuni participă la Bienală. Faptul că Pavilionul Angolei – prima oară prezentă la Veneţia – a luat Leul de Aur nu miră pe nimeni. Ochii Vestului se îndreaptă spre Africa. La secţiunea cel mai bun artist, leul a fost câştigat de artistul Tino Sehgal pentru modul în care opera sa deschide graniţele disciplinelor artistice. Foarte cunoscut pentru performance-urile sale, Sehgal închide, rotunjeşte cu dialoguri non-verbale, absurde, guturale – care depăşesc şi graniţele impuse de trup – expoziţia din Palazzo Centrale, curatoriată de către Massimiliano Gioni, Il Palazzo Enciclopedico.

România, la capătul Grădinii

Fără a intra în detaliile unei expoziţii impresionante prin modul în care aduce împreună artişti, non-artişti, art brut, un lung fir narativ aflat sub semnul totalităţii, al excesului, „o istorie a cunoaşterii” captivant asamblată de Gioni, trebuie spus că, în toată această enciclopedie propusă de curatorul acestei ediţii, O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia, proiectul coregrafilor Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş din Pavilionul României, curatoriat de Raluca Voinea, îşi găseşte cel mai legitim loc. Citându-l pe Adrian Searle, de la The Guardian, unul dintre criticii (mulţi la număr), care au plasat Pavilionul României între cele mai bune în 2013, O retrospectivă… „este despre istorie şi memorie – şi arată că adevăratul palat enciclopedic nu e de găsit într-o colecţie de obiecte, ci chiar în oameni.” Iar spaţiul performativ construit în Pavilionul românesc depăşeşte abstractul performance al lui Sehgal, închis în perimetrul unei săli de expoziţie.

Frieze, Artforum, Monopol, Art in General, The New York Times, Tageszeitung: toţi au scris imediat după deschiderea bienalei că Pavilionul României la Veneţia este unul dintre cele mai interesante, antrenante, atrăgătoare pavilioane. În top, e pe primele locuri. Articolele se încheie sau se deschid cu analiza Retrospectivei. Poate că sfatul cel mai lucid este cel al unui critic care îi îndeamnă pe vizitatori să facă neapărat o vizită „to the far end of Giardini”, acolo unde Pavilionul României aşteaptă, aflat într-un spaţiu liminal, încă în Grădini, dar deja cu o uşă – cea de urgenţă – în afara lor, pe Isola Sant’Elena, printre oameni, în afara sistemului.

„Auster pe hârtie, acest performance e unul dintre cele mai proaspete şi inventive” sau „demonstraţie aproape academică despre cum se poate realiza un pavilion memorabil cu puţini bani”, scrie presa străină. Pavilionul României este „special” pentru că mizează pe un spaţiu gol, alb, cu o lumină extraordinară care îl învăluie, ocupat de cinci performeri care iau, la câteva minute odată, forma unei alte lucrări de artă. Lucrare de artă din istoria bienalei de la Veneţia. Fie că e un Munch sau un Pollock, Guernica lui Picasso, Pasărea în spaţiu sau un Oţelar din perioada de glorie a realismului socialist (România la Bienala de artă de la Veneţia, 1954), un obiect ceramic din Ucraina sau un graffiti pierdut al lui Dan Perjovschi pe pardoseala pavilionului, în 1999. Sau „inaugurarea unui Pavilion inexistent”, cel al Africii de Sud, în 1986. Este „tăcut”, faţă de „scandalul” din jur, pentru că nicăieri nu eşti forţat la linişte, nicăieri nu experimentezi spaţiul gol. Nu îţi spune nimeni să taci, dar cum intri în Pavilion, cobori vocea, apoi îţi înghiţi singur cuvintele, priveşti, asculţi, îţi asculţi gândurile şi laşi să treacă prin tine fiecare mişcare pe care o percepi în jurul tău. Unele lucrări sunt deopotrivă „jucate” şi cântate de performerii români: incredibil de emoţionant să auzi live, la doi paşi de tine, cântecul ansamblului folcloric din Chile, Inti-Illimani, amintirea unui moment important din istoria Bienalei: Freedom to Chile, ediţie specială a Bienalei, în 1974. Te mişti pe urma performerilor, de-a lungul zidurilor, urmăreşti o istorie corporalizată, devii – fără să vrei – teatral, mimetic, parte din istorie. Istoria artei se scrie din mişcările corpului, de fiecare dată altfel, iar tu, alături de ei, scrii şi tu, live, istoria Pavilionului României în 2013. În fiecare zi, pe parcursul celor şase luni, istoria artei o ia de la capăt, ca şi cum am trăi acelaşi lucru zi de zi. „După ce vizitezi Pavilionul României începi să vezi lumea coregrafic”, scrie un critic de artă englez. Altcineva declară că după experienţa aceasta îţi e foarte dificil să mai vezi altceva, fiindcă eşti încărcat mai mult decât vizual, eşti „setat” pe opţiunea „corp+invizibil”. În faţa ta e mai mult decât istoria artei la Veneţia: este Istoria vesticilor şi a esticilor, a marginalilor şi a celor de la centru. Neluând o poziţie critică, dar reprezentând o selecţie subiectivă, O retrospectivă imaterială… e imaginea a ceea ce a fost prezent la Veneţia (reperul zero al artei de peste o sută de ani), dar totul aşezat la egalitate, la nivelul corpului, al posibilităţilor lui. Este, aşa cum propune istoricul de artă polonez Piotr Piotrowski, o încercare de scriere a istoriei artei pe orizontală, istorie a artei în care încetezi să mai vezi totul din vârf, dintr-un punct central, ci o faci de la margine, de „jos”, cu propriile tale mijloace. Cu ceea ce ţi se dă: corp, lumină naturală şi o memorie dată, pe care o răscoleşti şi o redai publicului, timp de şase luni, la Veneţia.

„Tăcut, special, în rest scandal”: riscant, asumat, modest, marginal, multă muncă, până la epuizare, în tăcere, „la vedere”, intimitate eliminată, o lecţie despre cum să laşi urme profunde jucând invizibilul. Un Pavilion care te face să te gândeşti emoţionat şi la istoria pe care fenomenul migraţiilor o scrie zi de zi. Căci oare nu este Pavilionul României la Veneţia locul cel mai bun pentru a vorbi despre toate acestea?

Iar în oraş, pe turistica Strada Nuova, la Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, se află cel de-al doilea proiect care reprezintă România la Bienală în acest an – Centru de reflecţii pentru istorii suspendate / O încercare, curatoriat de Anca Mihuleţ. O expoziţie care se opreşte asupra istoriilor minore, „suspendate” în spatele marilor evenimente, şi care face asta chiar din display-ul expoziţional. Spaţiul – altădată un white cube oarecare – e de nerecunoscut, a fost compartimentat, redesenat şi extins în spate, către o nişă secretă. Curatoarea, alături de artişti, redefineşte spaţiul pentru alte istorii decât cea „oficială”. Întrebat de ce a ales să expună la Bienală nişte conducte de canalizare care par mai degrabă că aparţin clădirii şi nu lucrare de artă, Sebastian Moldovan răspunde: „Nu am vrut să vin cu ceva prea strălucitor, confortabil, sigur şi previzibil, ci am încercat să sabotez lucrarea în sine şi cu asta actul de (auto)reprezentare”.

Această frază ar putea defini întreaga prezenţă românească la Veneţia în 2013. În rest, cu puţine excepţii, scandal.

Pavilionul României din Giardini di Castello
O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia
Artişti: Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş
Curator: Raluca Voinea
Performeri (prima echipă): Diana Spiridon, Cristi Nanculescu, Laura Andrei, Paul Dunca, Mircea Ghinea, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Beniamin Boar, Jean Lorin Sterian, Maria Mora

Noua Galerie a Institutului pentru Cultură şi Cercetare de la Veneţia
Centru de reflecţie pentru istorii suspendate. O încercare
Artişti: Apparatus 22, Irina Botea şi Nicu Ilfoveanu, Karolina Bregula, Adi Matei, Olivia Mihălţianu, Sebastian Moldovan
Curator: Anca Mihuleţ

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0