Sabina Suru – despre „corpul” fotograficului și simbioza dintre arte

În loc să surprindă „momentul decisiv”, Sabina Suru îl construiește cu migală și răbdare. Fotografia argentică îi dă timp pentru… timp, o temă pe care Sabina o explorează tehnic și conceptual în practica sa. De cele mai multe ori nu singură în propriul laborator, ci în colaborare cu alţi fotografi, coregrafi, dansatori care îi împărtășesc interesul pentru zonele de intersecţie între diverse arte și discipline.

Cum a luat naștere proiectul Exposing Movement, ce își propune, cum va continua pe viitor?

Exposing Movement este copilul meu adoptiv. Mama naturală este Alina Ușurelu. În jurul ei, ne-am adunat o echipă oficială de 7: noi două, alte două fotografe – Hermina Stănciulescu și Lavinia Pollak – și 3 coregrafe – Ioana Marchidan, Andreea Novac și Simona Deaconescu. Proiectul încearcă să deschidă calea către o abordare interdisciplinară a practicii artistice de orice fel; în cazul nostru, dansul și fotografia argentică. Pe parcursul proiectului, mizele s-au extins. S-au deschis linii de analiză asupra imaginii și felului în care mișcarea poate fi redată în blocajul bidimensional, asupra manierei în care neajunsuri tehnice pot deveni spaţii de manevre creative. În ceea ce privește viitorul proiectului, pregătim surprize!

Proiectul se definește ca laborator artistic și de cercetare. Ce înseamnă asta?

Un laborator este orice spațiu ce are ca scop găzduirea unor experimente. Proiectul s-a desfășurat parțial chiar într-un laborator (foto), așa că ne-am permis un mic joc de cuvinte. Exposing Movement își propunea să conecteze practici care conviețuiesc de mult, dar care nu au pătruns îndeajuns una în dimensiunea celeilalte, într-un demers artistic simbiotic și compact. Miza a fost de la început duală – pe de o parte, am vrut sa ne afundăm în joc, dans, practică de laborator; pe de alta, întrebările s-au extins către zone conceptuale ale fotografiei și dansului contemporan.

img315

De ce e importantă colaborarea între fotografi și coregrafi?

Este importantă colaborarea artiștilor în general. Timpul în fotografia analog funcţionează în alţi parametri decât în cea digitală, ceea ce obligă fotograful și coregraful să comunice într-un fel anume și să se adapteze unul celuilalt. Îmi amintesc un moment în care lucram cu Ioana (cred) și încercam să găsim un „timing” bun. Am început prin a declanșa în funcţie de cum își sacada Ioana mișcările. De la un punct încolo, propriul meu corp a început cumva să se sincronizeze cu al ei și puteam estima următoarea ei mișcare. Nu am mai știut nici eu, nici Ioana dacă eu am sincronizat aparatul cu mișcările ei sau ea a folosit sunetul declanșatorului pentru a-și temporiza mișcările.

Ce înseamnă să explorezi fotografic mișcarea? Ce presupune fotografierea corpului în mișcare?

Greu de zis. Mișcarea este în primul rând efemeră. Fotografia a apărut, între altele, dintr-o nevoie specifică împotriva acestui „hazard”. De-aici și interesul nostru de a le asocia tocmai pe acestea două. La început, am încercat, prin metode de natură tehnică, să păstrăm esenţa mișcării: expunere multiplă/lungă/ mixtă, montaj etc. În final, ne-am orientat spre alte zone, de exemplu lucrul cu spaţiul expoziţional în așa fel încât imaginea staticizată a unei fotografii să poată fi fizic animată. Am sfârșit prin a cerceta metode de obiectivizare a fotografiei care să-i permită autonomie de mișcare, prin a da „corp” fotograficului de a continua mișcarea efemeră a corpului.

De ce preferi practicile fotografice argentice?

N-aș ști să zic dacă fotografia argentică a fost o alegere conștientă. Când am intrat la facultate, am făcut chetă cu fraţii mei și am cumpărat un aparat rusesc (firește!) care, întâmplător, era defect. Așa am ajuns accidental la un fotograf în vârstă care mi l-a reparat gratis și mi-a cerut să-i mulţumesc cu o cafea. Cred, deci, că preferinţa mea pentru analog se trage cumva dintr-un atașament pentru dinamica umană a fotografilor de film pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului.

Ce anume te atrage în explorarea graniţelor dintre discipline: pictură-fotografie, dans-fotografie?

Nici aici nu cred că a fost ceva strategic. Am vrut să studiez fotografie, dar nu s-a putut. Așa că am ales cea mai „libertină” secţie din facultatea de artă pe-atunci: pictură (mixed media, nu?). Am făcut fotografie pe tot parcursul anilor de studiu, încorporând-o în aproape orice proiect, până în punctul în care picturile mele erau mai degrabă niște instalaţii foto. Cu dansul, dinamica a fost similară. Corpul a fost întotdeauna subiectul predilect. Dincolo de dans, mișcarea și mutaţia imaginii corpului fac parte din zona mea de interes general, ceea ce mă duce invariabil la graniţa dintre medii – optică, fotografie, storytelling, dans, obiect, video etc.

La ce proiect lucrezi acum și unde te putem urmări în continuare?

Lucrez la mai multe! Unul este un roman vizual, la care lucrez cu bunul meu prieten Robin Cracknell, fotograf. Va fi un roman despre așteptare, pierdere și dezumanizare. De urmărit, sunt și eu ca toată lumea pe instagram, fb, behance. Între timp, lucrez la site, care ar trebui să fie gata primăvara asta. Urmează și câteva expoziţii și proiecte mai mici. Am început o colaborare la un proiect foarte fain cu CNDB, așa că anul se anunţă bucuros.

Interviu apărut în Banchiza Urbană 12 / primăvară 2019