Sediul Lafarge România
De multe ori se întâmplă să trecem pe stradă şi să prindem cu coada ochiului detalii dintr-o clădire pe care o întâlnim. Fie că este vorba despre o formă sau o textură, toate acestea sunt instantanee care, odată developate, pot ridica întrebări sau pot crea scenarii despre ansamblul din care fac parte. De foarte multe ori, această primă impresie poate fi o pistă eronată în micile teorii pe care ni le facem despre ceea ce stă în spatele unei astfel de construcţii.
De exemplu, dacă treci prin zona nordică a Bucureştiului, mai precis pe Aleea Modrogan, şi vezi o clădire pe care o asociezi rapid în minte cu transparenţa, poţi crea o mulţime de scenarii despre care este funcţiunea unei astfel de clădiri, asta până în momentul în care vezi numele firmei, Lafarge, când povestea parcă se complică.
Proiectul de amenajare a sediului unei firme producătoare de beton nu ar trebui, „ca la carte”, să vorbească explicit despre acest material, folosindu-l din plin? Ei bine, acesta este exact genul de detaliu degrabă inducător în eroare despre care vorbeam mai devreme. Sediul Lafarge este un exemplu foarte bun de exerciţiu arhitectural oarecum subversiv, un exerciţiu care în engleză îşi găseşte un determinant foarte potrivit, „puzzling”. Acest lucru se datorează înlocuirii discursului clasic despre cum poate fi reprezentat profilul firmei de faţă, precum şi unui joc legat de proporţii: deşi are scara unei vile, aceasta este o clădire de birouri.
Deşi zona în care este amplasată această construcţie este una dominată de arhitectură interbelică, propunerea celor de la Westfourth Architecture nu reprezintă o ruptură ireconciliabilă cu împrejurimile: atât dimensiunile, cât şi volumetria de factură modernistă sunt lianţii puternici care asigură o relaţie de bună convieţuire cu restul clădirilor din jur. Cu toate acestea, materialele folosite şi modalitatea în care acestea sunt alternate, precum şi partea de finisaje, sunt elemente care asigură partea de trademark. Pereţii cortină care se succed, atât cel dublu de tip „spider”, cât şi cel traversat de lamele verticale, precum şi un al treilea, care face legătura între acestea două, descriu o compoziţie savant alcătuită în ceea ce priveşte texturile şi, prin urmare, efectul obţinut este dublu: volumul capătă consistenţă, dar se menţine jocul dintre transparent şi translucid. Imaginile inserate care înfăţişează agregate sunt, la rândul lor, aluzii la mult invocatul material, betonul.
Subsolul – la care accesul se poate face direct, datorită unui şanţ care înconjoară clădirea pe două laturi, este spaţiul destinat parcajelor, în timp ce birourile sunt repartizate la nivelele superioare. Propunând şi de această dată un concept ce marşează pe ideea de comunicare şi deschidere, autorii acestui proiect au gândit spaţiul destinat birourilor ca unul care se desfăşoară cursiv, fără să facă apel la soluţia unei compartimentări stricte. Deşi de-a lungul realizării lucrărilor s-a optat, până la urmă, la partiţionări, la ultimul etaj, datorită celei mai mari console construite până acum în România de cei de la Westfourth, o parte din birouri păstrează ideea originală, fiind deschise, acest lucru fiind subliniat, în unele cazuri, şi de colţurile de sticlă.
Dacă tot am stabilit că betonul nu face un act de prezenţă semnificativ în cadrul acestei clădirii, trebuie spus că materialele care se regăsesc recurent sunt sticla, în diverse combinaţii, şi metalul, parterul fiind marcat de un perete finisat în tablă. Aceasta din urmă, la fel ca multe alte elemente utilizate atât în amenajarea exterioară, cât şi în cea interioară, fac parte din acelaşi registru cromatic al albului. Deşi combinaţia de culori folosită s-ar putea să nu pară, în primă instanţă, foarte ofertantă în ceea ce priveşte efectele speciale, texturile materialelor şi suprapunerea pereţilor cortină vin joacă un rol esenţial, prin potenţialul lor de filtrare şi reflectare a luminii. Inserturile figurative despre care vorbeam funcţionează ca un accent la nivel cromatic, dar joacă şi rolul unui semnal la nivelul întregului.
Un produs finit are întotdeauna o poveste în spate, regulă de la care nu se abate nici cel despre care vorbim. De asemenea, o altă regulă este că un obiect de arhitectură presupune o adaptare la anumite coordonate. Astfel, în postura de privitor obişnuit, nimeni nu va şti că proiectul acestei clădiri a trebuit să ţină seama de prezenţa unui transfomator în cadrul sitului, aceasta fiind una dintre justificările pragmatice ale deschiderii mari propuse de faţadă.
Foarte important în acest exemplu este metadiscursul arhitectural pe care îl conţine, precum şi mobilitatea pe care o propune la nivelul semnificanţilor folosiţi, preferând să transmită mesajul prin aluzii şi trimiteri, prin resemnificări şi capcane întinse unui ochi ale cărui aşteptări vizează corespondenţe încetăţenite.