Sentimentul românesc al cârciumii tradiţionale

Din ciclul „Români, bine aţi venit în ţara voastră!”

O inopinată vizită la unul dintre cele mai tradiţional celebre restaurante tradiţionale ale patriei mi-a redeşteptat, fulgerător, apetitul pentru marcaK. Mi-am permis astfel, o scurtă vizită de documentare, pe cât de arhitecturală pe atât de gastronomică, a câtorva localuri cu specific românesc, din care, iată, mă întorc atât îngrozit fizic, stomacal, dar mai ales profund traumatizat psihic, cu glanda estetică în pragul colapsului.

Românul, o ştim prea bine, e un tip sentimental. Românca de asemenea, poate ceva mai puţin, pentru că nu ţine la fel de mult la băutură. Aşa sentimental fiind, când uită să se controleze sau beneficiază de vreo imunitate, sentimentele sale o iau razna, năclăind totul în calea deversării lor. Spaţiile prin care trece românul sunt unele dintre principalele victime ale acestei caracteristici naţionale. De aceea, amenajarea unui restaurant tradiţional este locul predilect de manifestare a sentimentalismului inept, a naţionalismului de angajat la „Igiena”, a obsesiilor identitare şi a altor stupidităţi de gen. Foarte pe scurt, cretinismul este trăsătura comună ce planează discret asupra acestor locuri de regăsire a specificităţii şi unicităţii noastre.

Spaţiul!

Să ne înţelegem de la început: restaurant tradiţional, sau cu specific, înseamnă, în mintea celor care le deţin sau amenajează, un conglomerat de elemente ţărăneşti puse alandala şi diverse alte accesorii fără legătură cu ruralul, admirate, probabil, de-a lungul timpului prin casele cunoscuţilor. Aglomerarea este o trăsătură comună, principiul conform căruia mult înseamnă frumos funcţionând aici din plin. O altă caracteristică pe care o simţi în majoritatea acestor localuri este implicarea directă a crâşmarului. Lipsa oricărui demers profesionist în amenajare este de domeniul evidenţei, gusturile şi priceperea patronilor fiind cheia de boltă a spiritului (bolnav al) locului. Eu bănuiesc că îşi mai bagă şi soţiile coada, dar asta rămâne de demonstrat. Să vedem însă câteva dintre elementele de decor care îţi tulbură privirea odată pătruns în aceste temple ale tâmpeniei naţionale.

Trecând de poarta ţărănească din lemn neprelucrat, dar cu acoperiş din ţiglă bituminoasă, banca incomodă din lemn cioplit grosier îţi zâmbeşte ştirb de sub blăniţele de miel ce anunţă în felul lor mut şi creţ carnagiul ce va să urmeze. Adorabile sunt şi pavoazările faţadelor cu jumătăţi de trunchiuri şi crengi (de mare efect atunci când restaurantele se găsesc pe la parterul vreunui bloc socialist), reperul cultural fiind ceva între coliba dacă şi bordeiul ţigănesc de acum trei sute de ani. Ce mai contează însă asta, atunci când, în interior, păpuşile de artizanat cooperatist îmbrăcate în costume populare conversează nonşalant cu veveriţele şi bufniţele împăiate. Iar ceramica populară, fără vreun complex al zonei de provenienţă, îşi etalează specificul comercial de pe ştergare la fel de autentice şi cooperatiste ca păpuşile de mai sus. Carul cu boi fără boi este de asemenea nelipsit, înăuntru sau afară, ca supremă manifestare a tradiţionalului şi marcă (k) a autenticului. Că cine n-are adică car, cu sau fără beculeţe, sau măcar o roată, nu prea are ce căuta în biznisul ăsta. Consumatorul l-ar sancţiona fără întârziere. Un alt artificiu de mare rafinament îl constituie decorarea cu elemente vegetale: florale sau de-a dreptul legumicole, semn al prosperităţii gospodăriei, nu?, al hărniciei gospodarului ş.a.m.d. Ghirlande de usturoi şi ceapă, mere şi gutui, porumb şi diverse cereale, dovleci şi alte tărtăcuţe îşi împart pereţii, tavanele şi duşumelele crâşmelor cu pretenţii. Sunt însă şi locuri în care pasiunea pentru vânătoare a patronului sau a prietenilor acestuia te priveşte cu ochii de sticlă ai taxidermistului direct dintre farfurii şi ghirlande legumicole, ceea ce, veţi recunoaşte, umanizează puţin un spaţiu ce altfel riscă să devină eminamente vegetal. Mai amintesc doar de noua şi în plină dezvoltare artă a murăturilor, care întâmpină din borcane multicolore muşterii de toamnă cu complicate şi îndemânatice sculpturi în rădăcinoase. Dincolo de toate aceste rafinate frumuseţi, ceea ce mi se pare de asemenea tradiţional sunt closetele. De obicei insalubre, acolo unde s-au întâlnit totuşi cu normele de confort contemporane, discursul amenajării decurge direct din baia de la bloc, cu faianţă ieftină şi obiecte sanitare nasoale. Uneori însă, cotto-ul toscan, în culorile sale de pământ ars, vine să adauge o notă de ecumenism şi cosmopolitism acestor lăcaşuri. Deh, ţăranul nu avea budă în casă aşa că nu avem decât să ne raportam la ce am văzut la rudele de la bloc, nu? Iar când peste toate acestea mai tronează şi un drapel naţional, efectul este fără îndoială de neuitat. La el.

Mâncarea!

Un restaurant nu trăieşte însă numai prin ambianţa, prin atmosfera pe care o degajă spaţiul interior. Dimpotrivă, ceea ce asigură succesul unui astfel de loc este în primul rând mâncarea. Serviciile nu ne interesează prea tare, aşa că la ele nu ne vom referi. Ajunşi aici, trebuie să spunem că spiritul pe care îl respiră locul este, de cele mai multe ori, transmis şi în bucătărie. Atenţie, nu că ar fi neapărat rău, dar duhul simplităţii mintale bântuie deopotrivă şi meniul. Bucătăria românească este de, cele mai multe ori, măcelarită grobian, transformată fără drept de apel într-un delir gastronomic indigest, mustind de lipide în variate forme şi expresii. Astfel, dacă nu eşti fie dotat de natură cu un stomac de fier, fie de farmacii cu calmante, rişti să rămâi cu sechele grave. Porcul rămâne stăpânul absolut, chiar dacă secondat de alte câteva vietăţi cu blană, gătite însă în acelaşi mod primitiv, lipsit de preocupare pentru nuanţe, combinaţii şi surprize gustative. Ceea ce contează este cantitatea, ca şi cum spectrul foamei ar pândi la uşa fiecărui restaurant tradiţional. Patru ciorbe, şapte tocături, trei fripturi şi cinci mâncărici, mereu aceleaşi, sunt peste tot baza alimentaţiei cu specific, suprema nuanţă fiind modul de preparare. Sarmaua e mai bună aici decât dincolo, însă ciorba de văcuţă nu ca în partea cealaltă. Acuma, eu bănuiesc şi clientela de o oarecare răspundere în simplificarea meniurilor, orice abatere de la arhicunoscut fiind privită cu suspiciune de românul din Carpaţi care a rezistat atâtea sute de ani oricăror influenţe, după cum bine ştim. Oferă-le oricâte reţete complexe şi ei se vor opri tot la mici cu muştar şi ciolan cu fasole. Altminteri delicioase acolo unde sunt bine gătite, după cum spuneam.

Acuma nu aş vrea să mă credeţi pe cuvânt că toate restaurantele autodenumite tradiţionale sunt o adunătură infectă de kitsch-uri rurale şi urbane deopotrivă, într-un amestec lipsit de orice regulă şi fără pic de bun simţ. Dimpotrivă, vă invit să vă convingeţi, luând masa, de vă ţine ficatul, în oricare dintre aceste localuri. Ideea e să vă distraţi şi nu să vă simţiţi lezaţi, sau să vă temeţi că aceste cocktail-uri ne-ar periclita în vreun fel gena naţională şi ne-ar compromite în ochii străinilor, falsificând adevărata natură a geniului autohton. Din nefericire, chiar aşa suntem. Pe mine, singurul lucru care mă deranjează un pic este faptul că eventualii ceilalţi care ar încăpea în aceste crâşme ar putea crede că arta, spaţiul şi gastronomia tradiţionale vor fi fost mereu de un asemenea prost gust.