Șerban Bonciocat: „Poți urmări o temă, dar poți să te și lași bântuit de ea”

cibi-bibi_bwNăscut în 1967 la București, Șerban Bonciocat este fotograf freelancer, interesat de fotografia etnografică, de arhitectură și patrimoniu. Începând cu anul 2002, în calitate de colaborator permanent al revistei igloo, realizează documentări fotografice vizând arhitectura românească contemporană, arhitectura industrială, patrimoniul arhitectural cult și tradițional, restaurarea de monument, concretizate în lucrări cuprinse în colecțiile igloobest, igloopatrimoniu, monografii de arhitecți. Acestora li se alătură și alte publicații realizate în colaborare cu Atelieruldegrafică, Asociația 37 sau Casa Regală Română.

Ce înseamnă fotografia de arhitectură pentru dvs.?

Dincolo de descriptivismul onest, de constatativ, câteodată de furie sau consternare, de conștientizarea posibilelor manipulări comerciale sau ideologice la care poate fi supus un demers documentar, imaginea de arhitectură mă pasionează prin ambiguitatea și multiplicitatea poziționărilor posibile, deopotrivă cele intenționate sau mărturisite ale proiectului inițial, cât și cele care, prin impredictibilitate, devin informative. Cotloanele întâmplătoare, sâmburii de lumină, stratigrafia uzurilor, întorsătura la care poate ajunge un mediu construit, alunecările perceptuale și răspântia la care poate fi adusă imaginea peste obișnuințele de observare.

Când ați început să fotografiați, în ce context și în ce tehnică/format fotografic?

Spre finele liceului, pe la începutul anilor optzeci, recuperând întâmplător câteva cutii cu filme perimate de la secția de radiologie a spitalului Filantropia, neavând cel mai mic habar tehnic despre fotografie în general și suporturi fotosensibile în particular, m-am lăsat atras într-o joacă de-a developatul (alb-negru). Cu convingere, dar fără miză tematică sau vizuală clară, cu materialele vremii, cele pe potriva pungii și neștiinței mele. Mai apoi, prin 1987, într-o hălăduială, am întâlnit un personaj de excepție, pe Anton Badea, întemeietorul Muzeului Etnografic din Reghin, pionier al filmului etnografic românesc. Dumnealui m-a dăscălit delicat și cu dibăcie, m-a atras în muzeul său și în laboratoarele foto și de conservare-restaurare și m-a îmboldit să-mi revizuiesc scormonelile, cam năuce. Baza tehnicii fotografice analogice de laborator i-o datorez lui Mihai Vasile (1961-2014). De fotografiat sistematic arhitectură am început abia odată cu colaborarea la Habitat/igloo, prin 2002, mai întâi pe film, apoi digital.

Église Saint-Genès de Châteaumeillant, sec. XI-XII, Franța, 2015
Église Saint-Genès de Châteaumeillant, sec. XI-XII, Franța, 2015

Cât de mult din ceea ce imaginați că veți surprinde cu obiectivul și aparatul de fotografiat se transferă în realitate?

Ochiul, precum caracterul, poate avea zile bune și zile proaste. De la fotografia ilegală la cea contemplativă, în măsura în care un reportaj poate acoperi, tehnic și estetic, cu succes „comanda”, poate cuceri, poate opera o desțelenire, dar se poate și închide în sine. Incidentele idioate sau fericite ecranează deseori profunzimea reală a raportării, aruncă praf taman în ochi. Cât privește aspectul global și completitudinea reportajului scontat, simularea subiectivă „de fotoliu” poate fi foarte utilă, dar documentarea prealabilă obligatorie vizează potențarea imaginației de observare și concretizarea acesteia la fața locului.

Forumul lui Traian, Roma, 2005
Forumul lui Traian, Roma, 2005

Cum „vedeți” fotografia de arhitectură? Înainte sau după sesiunea fotografică?

Privitor la pârghiile imageriei mentale care se mobilizează din momentul ivirii temei, cred că sunt nemăsurate datoriile pe care le am, la-ntâmplare și expeditiv spus, față de mozaicul sau pictura bizantină, pictura olandeză, gravură, dar și față de muzicile tradiționale, medicină ori literatura carcerală și, evident, fotografie.

Uneori, în pofida aspirațiilor noastre la originalitate, o imagine poate fi un soi de lucrare colectivă, care ne izbutește tocmai pentru că ne-am proptit în „stratul mumelor”. Numeroase și impredictibile pot fi lucrurile tulburătoare pe care le găsești pe teren, care instaurează o porozitate dirijată a atenției și care amplifică sau multiplică demersul documentării fotografice.

Poți urmări o temă, dar poți să te și lași bântuit de ea. Aparent nelegat de subiect ar fi privitul chiorâș: cum altfel să privești, la noi sau aiurea, proiecte minunate mutilate de către beneficiari, volume admirabile colonizate de către țopârlani, realizările unor oameni născuți slugi, dar erijați în arhitecți? Toate acestea pot evacua orice apetit de imagine de arhitectură.

Totuși, consimțind lucrul și în atari situații fotografice, se poate domestici o îndreptățită fotografiere de evitare sau de luat în răspăr. Configurarea progresivă a observațiilor temporare din astfel de contexte constrânge și spulberă unele inerții de analiză sau estetizări gratuite și, ca substanță de contrast transferată altor sesiuni, poate induce o creativitate nebănuită.

Interviul prezent conține fragmente apărute în igloo #182 (ian-feb 2018) 
și în albumul FAR. 12 Fotografi de arhitectură din România

Viena, 2011
Viena, 2011