„Sfinxul” de Gaulle

Dacă Europe House din Piaţa Victoriei este un exemplu de inserţie într-un front existent, clădirea Charles de Gaulle joacă rolul „accentului vertical”.

Text: Silvia Gugu
Foto: Şerban Bonciocat, Vladimir Arsene, Zzing Lee

În timp ce prima destinde opacitatea frontului printr-o prezenţă extrovertită, cea de-a doua interpretează sintagma prăfuită de „reper vertical“ prin viziunea neaşteptată a unei clădiri de colţ introvertite, cu o cortină-voalată care ascunde pudic un turn virtual. De Gaulle realizează un joc postmodern de imagini şi concepte care chestionează multe mituri ale arhitecturii bucureştene.

Se spune că unul dintre motivele fascinaţiei pe care o exercită arhitectura este acela că reuşeşte, în mod paradoxal, să fie mai evoluată decât societatea care o produce. Nu e un lucru care se întâmplă întotdeauna, dar este un fenomen posibil.

Clădirea Charles De Gaulle, dacă-mi este permis să exprim în mod direct o opinie personală, îmi place foarte mult, pentru că ilustrează acest paradox. Există cel puţin trei principii care guvernează acest obiect şi care, deocamdată, sunt de neconceput pentru o societate de consum ca direcţii de investiţie:
În primul rând, disconfortul – disconfortul de a te simţi chestionat la trecerea pragului unei case, ca în faţa Sfinxului teban. În mod obişnuit, trăim cu convingerea unanimă că banii sunt buni spre a ne furniza mai multă bunăstare şi confort, spre a facilita totul şi spre a ne ajuta să ne cumpărăm liniştea morală, ştergând pe cât posibil semnele de întrebare incomode.

În De Gaulle, un buget uriaş e investit pentru a genera exact reversul. Utilizatorul e chestionat încă de la intrare, unde trece pe sub voalul-cortină ca pe sub sabia lui Damocles. Pentru a ajunge la recepţie, există o singură cale, şi anume atriumul central, a cărui proiecţie în pardoseală reprezintă un fel de masă de radiografie, o podea de sticlă iluminată dedesubt. Pereţii sunt şi ei de sticlă, iluminată din spate, pe care s-au strivit cuvinte (sau „radiografii ale cuvintelor”, spunea arhitectul Vlad Arsene). În întregul său, atriumul, pe lângă faptul că iroseşte sute de metri de suprafaţă desfăşurată de dragul unui concept (încălcând grav legile speculei imobiliare), e un spaţiu de o transparenţă iritantă, făcându-te să te simţi vinovat pentru opacitatea ta, pentru toate lucrurile ascunse sau date la o parte, pentru masca bine potrivită pe figură dimineaţa, o dată cu nodul de la cravată; pentru fardul de pe pomeţi şi pentru stratul de mascara, în fine, şi pentru minciunile din copilărie.

Cele două lifturi panoramice, de asemenea din sticlă, aruncă în aer ultima posibilitate de refugiu: pereţii de sticlă dezvăluie tranzacţii, negocieri, poziţia dizgraţioasă a directorului adormit în fotoliu şi flirturile secretarei pe messenger. Un Panoptikon deghizat, ai spune ghidat de uşurinţa de a aplica etichete oricărei situaţii. Nu face însă parte din scenariul clădirii ideea de a pune la dispoziţie certitudini, şi ajungem la cea de-a doua raţiune de a fi a casei – Ambiguitatea. Conform celor explicate de arhitectul Vladimir Arsene, ea este pusă în poziţia de a juca, din punct de vedere urban, rolul unui turn. Bucureştiul nu e însă un oraş în care turnul să fie la el acasă, motiv pentru care De Gaulle extrudează forma lotului, in-formându-se după reţeta clădirii de colţ, dând oraşului ceea ce-i era familiar ca modalitate de a trata un atare teren. În schimb, la interior, casa comentează turnul drept şi subţire, turnul modernist triumfător înălţat deasupra parcului, expunându-l ca prezenţă virtuală, prezenţă prin absenţă: atriumul.

Este din nou o întrebare, o chestionare a tuturor reţetelor şi certitudinilor, o maximă ironie, având în vedere că De Gaulle reprezintă una dintre cele mai controversate clădiri din istoria Bucureştiului tocmai de către cei care deţin certitudini absolute: ea este ori prea înaltă, ori nu suficient de înaltă, cu o secţiune orizontală „bizară”, indiferentă la specificul oraşului sau, dimpotrivă, nu suficient de indiferentă, agresivă sau prea temperată, şi în orice caz ieşită din context. (Nu se precizează care context: cel înspre televiziune sau cel înspre parc; orice certitudine se opreşte la un moment dat). Întrucât toate aceste răspunsuri au un punct de vedere, dar nici unul nu dezleagă semnul de întrebare al Sfinxului, trecem mai departe la un alt principiu fondator al clădirii – Optimismul. Viziunile optimiste nu sunt folosite prea mult, mai ales într-o societate precum cea autohtonă. Având sub ochi Bucureştiul de zi cu zi, cu geografia zdruncinată a trotuarelor încărcate de mâl şi chiştocuri, de bătrâni, ciungi şi schilozi, de toate tristeţile cotidiene, aceleaşi, nedezminţite de ani de zile, e greu ca imaginaţia să mai creadă în propriile forţe de a se ridica deasupra acestor lucruri şi de a produce ceva pozitiv, senin, fără sechele şi devieri. Ciprian Mihali susţine că traumele spaţiului fizic, ale spaţiului social devin pe nesimţite traume ale spaţiului mental, că felul în care arată oraşul (clădirile, străzile, gropile, monumentele) este felul în care arată mintea noastră. (Mai departe, unii cred că mintea se răzbună şi plăteşte cu aceeaşi monedă oraşului, şi dau exemplu viitorul monument din Piaţa Revoluţiei).

De Gaulle oferă în compensaţia interogării şi supravegherii din interior o splendidă recuperare a uneia dintre cele mai frumoase perspective descendente asupra Bucureştiului, punând un happy end călătoriei iniţiatice a individului care a trecut prin X-ray şi prin momente de introspecţie vinovată în clădire. Geometria perfectă a étoile-ului de la Arcul de Triumf, braţele străzilor pe care circulă silenţios sute de automobile, lotizările regulate, parcul, lacul, toate epurate de imperfecţiuni, zgomote şi praf, oferă ochilor un Bucureşti ideal. Un gest fără precedent: cine a mai vorbit despre un Bucureşti ideal până acum? Cine s-ar fi gândit că există un Bucureşti ideal în forma lui actuală, dacă te urci la etajul şaisprezece al unei clădiri? E posibil ca aici să fie enigma Sfinxului.