Spaţiul public în oraşele din România

Există sau nu? Dacă da, cui aparţine? Cum îl văd, cum îl percep locuitorii oraşelor? Ce şi-ar dori ei? Cine poate interveni în astfel de locuri? Ce rol joacă aici monumentele?

Anchetă realizată pentru igloo de Viorica Buică
Foto: Ioana Tudora, Ionuţ Cioană

Problema spaţiului public este una extrem de importantă în societatea actuală, cu atât mai mult într-o societate „suferindă” precum cea a României, pentru că el reprezintă un barometru pentru anumite stări de fapt. Am încercat să deschidem o dezbatere liberă despre acest subiect, invitând să sublinieze idei, să scoată în evidenţă probleme şi, nu în ultimul rând, să propună soluţii persoane care, din direcţii diferite, au avut de-a face cu acest subiect. Sperăm ca multe dintre „anomaliile” semnalate să-şi găsească într-un viitor apropiat rezolvarea, pentru ca oraşele noastre să înceapă să capete înfăţişarea democratică pe care de multe ori pretind că deja o au.

Vintilă Mihăilescu, antropolog
Drama oraşelor României – şi a Bucureştiului mai mult, probabil, decât a altor oraşe din ţară – este aceea că s-a trecut de la o etatizare practic totală a spaţiului în perioada comunismului la o privatizare aproape nelimitată a acestuia după 1990. Spaţiul public, care conferă identitate unui oraş cel puţin la fel de mult ca şi arhitectura sau ocupaţiile sale, nu a avut astfel cum să se (re)constituie. Jumătate de secol a fost monopolizat de partidul-stat, fiind un spaţiu ideologic, de reprezentare publică a puterii şi nu de întâlnire publică a locuitorilor. După căderea comunismului – şi, parţial, ca o reacţie explicabilă dar total demăsurată la acesta – spaţiul comun a fost „eliberat” de stăpânirea statului şi dat în seama privatului. Şi din nou a eşuat întâlnirea sa cu publicul. Privatizarea spaţiului urban, care nu ţine cont nici măcar de legile existente – câte sunt şi aşa cum sunt ele – nu se deosebeşte în efecte nefaste de etatizarea spaţiului decât prin diversitate: acolo unde comunismul uniformiza, „capitalismul” diversifică; acolo unde dictatura partidului instituia o ordine concentraţionară, iniţiativa privată face să apară un libertinaj haotic.
Dar cine ar trebui să se ocupe de amenajarea unor spaţii publice? Oricât de „minimal” am vrea să-l concepem, tot Statul este acela în atribuţia căruia intră acest domeniu. Nu statul ca proprietar, nu statul ca arhitect, dar statul ca manager, ca actor principal al politicilor urbane. Care la noi sunt sublime, dar…
Adică primăriile nu au făcut nimic în toţi aceşti ani? Ba da: au închis ochii şi au lăsat iniţiativa privată să se desfăşoare „liber”. Adică să se dezlănţuie haotic. Afară de aceasta, din când în când au avut şi iniţiative proprii: un parc aici, o fântână colo etc. Nimic rău în aceasta, doar că aproape totdeauna a fost vorba de iniţiative punctuale, fără nici un fel de viziune de ansamblu şi de perspectivă şi, de cele mai multe ori, mai degrabă acţiuni electorale decât construcţii publice. Politicul a fost şi el privatizat… Ca locuitor al unui oraş, nu pot decât să mă bucur de faptul că un primar pune bănci sau amenajează un parc. Dar nu văd de ce trebuie să mă aşez cu fundul pe tricolor şi să merg pe trotuare mov! Pe mine nu mă întreabă nimeni în ce fel de parc vreau să mă plimb sau să mă întâlnesc cu prietenii?
Celălalt candidat teoretic la rezolvarea problemei spaţiilor publice este Piaţa. Aşa cum exerciţiul liber al mecanismelor pieţei va regla, în timp, mai toate problemele societăţii, este de aşteptat că o să o rezolve şi pe aceea a spaţiului public. Dincolo de rezervele mele personale în faţa acestui optimism debordant, cred că rămân în asentimentul multora spunând că piaţa are, deocamdată, probleme să se reglementeze pe sine însăşi. Aşa că, până una, alta, nu putem vorbi decât de interese private de piaţă, la fel de punctuale şi lipsite de o viziune de ansamblu ca şi cele ale primăriilor. Până una alta, oraşul tinde să dispară sub reclame, băncile şi clădirile de birouri străpung orice plan de sistematizare, iar super/hiper-marketurile îşi amenajează spaţiile după reguli proprii.
Statul şi Piaţa se întâlnesc doar în amenajarea unor „evenimente publice”, în spaţii mai mult sau mai puţin consacrate – ceea ce nu este suficient pentru ca să le transforme pe acestea în spaţii publice în adevăratul sens al cuvântului. Un concert în aer liber sau un festival al berii sunt mai degrabă „timpi publici”. Repetarea lor sistematică în aceleaşi locuri poate să contribuie la consacrarea acelor spaţii, dar pentru aceasta este nevoie de mai mult decât o succesiune aleatorie de evenimente.
În primul rând este nevoie de participare publică. Nu doar de spectatori. Spaţiile publice sunt spaţii ale oraşului, nu doar spaţii în oraş, sunt spaţii ale tuturor, nu doar ale fiecăruia. Doar astfel sunt ele şi spaţii identitare, spaţii în care se regăsesc şi se recunosc locuitorii unui oraş. Un exemplu poate lămuri lucrurile: Festivalul de artă medievală de la Sighişoara. Toţi cei care ştiu cum s-a desfăşurat acesta, cel puţin în ultimii ani, vor fi de acord, probabil, că este vorba de un festival în oraş şi nu al oraşului, sighişorenii baricadându-se de fiecare dată în faţa „publicului” care le invadează urbea. De asemenea, în aceste zile ale festivalului, cetatea Sighişoarei devine un spaţiu al publicului mai mult decât un spaţiu public, nu atât un spaţiu al tuturor cât un spaţiu în care fiecare individ din public se simte (mai mult sau mai puţin) bine, în felul său propriu.
Lipsa spaţiilor publice începe să capete dimensiunile unei crize: există o „foame” de spaţii publice în populaţie. Astfel că acela care va avea îndemânarea – şi curajul – unei viziuni coerente şi de perspectivă în acest domeniu, va avea toate şansele unui mare succes, căci va fi primul în campania de rezolvare a acestei crize.

Augustin Ioan, arhitect
Interpretând ceea ce aveau de spus presocraticii în materie de spaţiu, unii cercetători, precum Jean Pierre Vernant, au comentat modul în care filosofii presocratici vedeau lumea, spaţiul ei, pentru a face paralele fertile cu modelele urbane, la originile lor. Vernant face o analogie între revoluţia cosmologică propusă de Anaximandru şi apariţia noţiunii de agora, de spaţiu public aflat în centrul său, al cetăţii. Este pentru întâia dată în lumea greacă – şi faptul are consecinţe dincolo de simpla „geografie” pe care o implica de fapt textul anaximandrian – că pământul este fie o sferă, fie este văzut ca având (cel puţin o) suprafaţă rotundă (un cilindru plat sau o sferă) care pluteşte în spaţiu într-un soi de „punct Lagrange” – într-un centru al lumii, unde toate forţele divergente ale kosmos-ului se anulează reciproc, au aşadar o rezultantă de intensitate nulă. Pământul acesta rotund pluteşte fără nici un sprijin exterior; mai mult, el este deopotrivă neutru şi, de aceea, central – şi viceversa.
Aşa se face că un asemenea model spaţial ducea cu uşurinţă, prin analogie, la apariţia unui tip special de spaţiu în oraş – adică în imaginea construită a lumii – cel aflat în centru, acolo unde toate forţele care se înfruntă în cadrul oraşului sunt în stare neutrală (au rezultanta zero) şi care, de aceea, este un spaţiu public: agora, piaţa publică. Apeiron, principiul – nesfârşit, indeterminat – îşi găseşte un echivalent în agora, în acest spaţiu central care, ca şi pământul, „nu mai este individual, ci comun şi, în acest sens, omolog cu totalitatea” (Vernant, 1995, 282). Fiecare alt loc de pe pământ – respectiv din oraş – este „în mod necesar limitat şi individual” (ibidem). Centrul are însă un cu totul alt registru, cel al totalităţii şi, în acelaşi timp, al neutralităţii. Aici este locul situat en meso, în centru şi aici sunt depuse problemele comunităţii spre a fi discutate liber, fără presiuni. Aici se iau decizii, se negociază, se fac schimburi. Este arhetipul spaţiului public şi pare evident că centralitatea acestuia dă seama despre un anumit tip de societate, cea democratică; dimpotrivă, prezenţa centrală a acropolei – a spaţiului dedicat ritualurilor sacre şi prezenţei zeilor în templele lor – dovedeşte o dez-centrare a spaţiului civic, aşa cum o regăsim la Platon, admirator de tiranii. În centru este un spaţiu grevat de ritualuri ale excluderii, accesibil selectiv doar iniţiaţilor, aleşilor pe felurite criterii, iar nu un spaţiu public. Iată de ce modul în care Vernant interpretează aplicaţiile urbane ale modului în care Anaximandru înţelege spaţiul şi cosmosul apare ca fiind extrem de relevant chiar şi pentru înţelegeri ulterioare ale noţiunilor de spaţiu privat vs spaţiu public, interior vs exterior şi, mai ales, dă măsura ambiguităţii unor spaţii pe care o întreagă tradiţie, cea a gândirii pozitiviste, raţionaliste, ne învăţase a le privi în chip simplist: este vorba de habitat.
Interesant este şi cazul platonician, deoarece introduce noţiunea de spaţiu-matrice, de spaţiu ideal în care sunt situate modelele. Acest spaţiu născător şi totodată păstrător este numit de Platon khora. Platon îl descrie astfel: „Există un al treilea lucru, spaţiul, care este veşnic şi nu poate fi nimicit şi care oferă sălaş tuturor lucrurilor generate” (Timaios 51 e-52b). Conceptul platonic de spaţiu poate fi urmărit şi prin filiera cercetărilor lui Popper, devreme ce, în dialogurile Republica, Omul politic şi Legile, Platon oferă acestuia temeiuri pentru o judecată a spaţiului organizat (cetatea) din perspectiva sa de spaţiu al politicului la scară societală. Or, modul de manifestare în interiorul cetăţii este chiar spaţiul urban, din organizarea căruia rezultă cu necesitate şi atributele fiecărui loc din cetate în raport cu utilizatorii săi. Astfel, în raport cu centrul cetăţii, stabilit de fondator ca acropolă, cetăţenii vor primi terenuri de pe suprafaţa circulară dimprejurul acestui centru împărţită conform celor douăsprezece triburi care o vor locui. Regula esenţială era aceea descrisă de Vernant (1995, 309-10), conform căreia fiecare din cele 5 040 de loturi era împărţit în două: „una în apropierea oraşului, cealaltă în zonele periferice, către graniţe (…) astfel fiecare cămin va fi legat de un lot de pământ care, în media celor două componente ale sale, se va găsi la aceeaşi distanţă faţă de centru, ca toate celelalte” (Platon, Legile, 746b). O afirmare puternică a centrului care însă, spre deosebire de epoca clisteniană, în care acest centru era definit de agora, devine în concepţia platonică un spaţiu al zeilor: acropola. Schimbarea este radicală, întrucât centrul nu mai este un spaţiu uman, accesibil, neutru, ci unul sacru, trans-uman, accesibil doar preoţilor şi iniţiaţilor, un spaţiu nu al negocierilor şi schimbului, ci al ceremonialului sever controlat şi al comunicării prin revelaţie selectivă. Sacrul este disociat de profan (Platon, Legile, 745b). În sfârşit, aşa cum observă Vernant, cetatea este o imago mundi perfectă, în care zeii sunt în posesia spaţiului şi îl controlează.
În descendenţa interesului lui Popper, merită studiată devenirea spaţiului platonic şi prin prisma unui alt studiu, cel al lui Adi Ophir (Adi Ophir, Plato’s Invisible Cities – Discourse and Power in the Republic, Routledge, London, 1991). Acesta extrage din Republica întreaga desfăşurare a oraşului ideal în viziunea lui Platon şi, din modul de organizare a societăţii, face să decurgă consecinţele pentru urbanismul cetăţii. Zona paznicilor este prima separare spaţială în raport cu restul oraşului. În interiorul acestei zone a castei conducătoare nu există diferenţieri spaţiale şi nici spaţii private. Pe de altă parte însă, nu trebuie să existe spaţii intime, dar nici genurile nu sunt separate spaţial: „nici o femeie nu trebuie să stea singură cu vreun bărbat” (458c-d). Copiii trebuie separaţi de părinţi şi crescuţi într-o altă zonă a cetăţii, o „creşă”.
Spaţiul străjerilor este, potrivit lui Platon, unul complet deschis, traversabil indiferent de gen şi este „complet comun”. Ophir semnalează contradicţia care există între un spaţiu complet deschis şi accesibil, pe de o parte, şi un control strâns şi total, pe de altă parte. Cum poate fi eficient un control care nu se exercită asupra spaţiului (asupra celui comun, cel puţin)? Iată o întrebare care rămâne deschisă la Platon. El precizează însă că de la oraş, de la împărtăşirea unui spaţiu comun derivă tot ceea ce indivizii sunt şi au, „inclusiv cele mai intime amintire şi dureri” (Republica, 463a).
Părăsind Republica lui Platon, să ne îndreptăm către noul centru civic bucureştean. Ajunşi acolo, observăm că întreg spaţiul din jurul pretinsului Edificiu Public al României este înconjurat de un gard hidos, despărţind încă o dată, de data asta nu doar simbolic sau ca scară, clădirea propriu-zisă de oraşul în care a fost amplasată. Spaţiul public, insula de civitate în centrul căreia problemele cetăţii ar fi trebuit depuse, spre a primi o rezolvare, a fost răpit şi transformat într-un spaţiu „privat” de factură rurală, al celui suficient de puternic spre a şi-l apropria violent. Insula publică – raţiunea de a fi a centrului civic – este violată şi dispare.
Povestea continuă şi după 1989. Noii „proprietari” nu doar că nu văd nici un motiv de a transforma în public spaţiul perimetral al „Casei poporului”, dar, dimpotrivă, acţionează în direcţia perpetuării acestui rapt. Fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor a ameninţat cu veto-ul său orice soluţie a concursului „Bucureşti 2000” care ar fi afectat Casa „lui”; mai gravă este însă atitudinea unora precum deputatul Ion Raţiu, care, nebăgând de seamă contradicţia ca o astfel de clădire să aibă „curte” proprie, exact ca la ţară, propune construirea unui teren de golf al Parlamentului exact acolo, răstimp în care orice decizie raţională privind viitorul zonei este tergiversată indefinit.
Şi atunci, când insituţia care reprezintă la nivelul cel mai înalt – ar trebui să o facă – interesul public ignoră ideea de spaţiu public, de ce nu ar proceda la rapturi similare şi alte instituţii „publice”? La ce bun să ne mirăm de persoanele juridice private care construiesc pe spaţul public, al cărui caracter încă nu a fost legiferat, când Poşta Română a luat în posesie, din terenul destinat iniţial a deveni centrul cartierului Drumul Taberei, o porţiune sensibilă şi, prin construcţia unui gard metalic de lagăr, a trasformat-o în curtea proprie a OP 66?
Bucureştii sunt un oraş fără pieţe, în sensul de spaţii publice, ale dezbaterii, ale negocierii, ale schimbului, aşa cum le-a definit CNS în „Habiter“. Această observaţie tristă, pe care a mai făcut-o adeseori şi prof. dr. arh. Alexandru Sandu, trebuie deîndată însoţită de o alta, pe care observaţia empirică o impune ca pe o evidenţă, iar studiul Danei Harhoiu a semnalat-o ca pe o caracteristică a oraşului: omniprezenţa maidanului.
Şi ce este cu acele pieţe civice, imitaţii ale forului roman – dar fără templu – construite de regimul comunist în paralel cu ofensiva reinventării judeţelor şi, mai ales, a „municipiilor”? Sunt acestea spaţii publice în sensul enunţat adineauri, sunt insule ale mijlocirii împreună-locuirii? În primul rând, trebuie observat caracterul lor „utopic”, în sensul în care ele sunt construite spre a înlocui centrele istoriceşte constituite ale respectivelor „municipii” (Ploieşti, Piteşti); sau ex-centric în raport cu acestea (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, Bucureşti).
În al doilea rând, aceste „centre civice”, care se inspiră nu atât de la modelul roman, ci de la acela fascist italian de anii treizeci (Brescia este un exemplu elocvent în această privinţă), nu sunt situate en meso, ci sunt de fapt subordonate sediului puterii. Au ca punct de fugă balconul/tribună destinat apariţiilor la „marile adunări populare” a lui Ceauşescu, în felul în care propunerea lui Terragni pentru Palatul Fasciilor era, în plan, o oglindă convergentă, în al cărei focar se afla tribuna liderului. Este ilustrativ în acest sens rolul impozant al tribunei de la Satu-Mare (a regretatului Nicolae Porumbescu), care este detaşată de restul clădirii şi pluteşte deasupra „pieţei”.
În al treilea rând, derivat din afirmaţia anterioară, reiese caracterul de piaţă de defilare sau de adunări de mase, nu de reuniune a egalilor, rol pe care îl are agora, forul. Într-o schimbare dramatică, care o ilustrează pe aceea petrecută în natura puterii, edificiile politice sau administrative ale acestui secol – după experienţa Palatului de Iarnă – scot în stradă nivelul piano nobile, spaţiul public al egalilor, transformându-l într-o piaţă subordonată unde liderul se arată mulţimii într-un mediu complet controlat. Vom observa astfel că spaţiile publice descrise mai sus nu şi-au îndeplinit rolul de foruri decât o singură dată – în 1989 – atunci au fost într-adevăr foruri de decizie publică şi colectivă. Judecând după goliciunea lor de dinainte şi, mai ales, de după revoluţie, se poate concluziona eşecul lor total: izolate de rutele preferate de promenadă şi comerciale, ele au rămas semne ale unei puteri părăsite de solidaritatea comunităţilor.
Întrebarea care decurge cu necesitate din cele spuse până acum este dacă, observând deficitul de spaţii publice, ratarea celor existente şi luarea lor „în posesie” de cetăţeni şi chiar de instituţii care, publice fiind teoretic, ar trebui să prezerve acest caracter cel puţin pentru spaţiul dimprejurul lor, trebuie să insistăm pe inventarea de spaţii publice în oraşele româneşti?
Pentru început, ar trebui spus că există surogate pe care le luăm prea puţin în considerare mai cu seamă noi, arhitecţii, fascinaţi de asocierea milenară dintre ideea de spaţiu public şi forma urbană de piaţă istoriceşte constituită. Mediile, mai cu seamă spaţiile virtuale de discuţii de pe Internet, suplinesc un procent în creştere din aceste absenţe, sau, ca în cazul televiziunii, camuflează ori suprimă necesitatea spaţiului public (a se vedea notaţiile asupra acestui subiect – în descendenţa unei perspective semiotice însă, din rubrica omonimă a lui Bogdan Ghiu din „Dilema“/ 26 februarie 1999).
Apoi, trebuie să contra-balansez notaţiile despre spaţiul public cu remarca lui Koolhaas potrivit căreia ideea de spaţiu public şi, mai ales, obsesia privind necesitatea prezenţei sale în oraş sunt două dintre marotele arhitecţilor care, încet-încet, încetează să mai aibă importanţa din teoriile urbanistice ale deceniilor trecute. Desigur, situaţia stă complet diferit în cazul specific al României, unde deprinderea abilităţii de dialog comunitar trebuie să fie dublată de apariţia expresiei acestor spaţii civice – de la transparenţa şi fortificarea atributelor publice ale instituţiilor la pieţe şi de la televiziune şi media la chat-rooms pe Internet. Dar concluzia pe care o sugerez deocamdată este aceea că orice discuţie despre spaţiu public trebuie să se desfăşoare numai după ce există în comunitate o masă critică de spaţiu privat, de locuinţe unifamiliale de felul cartierelor construite după criteriul „breslei” până după război. Spaţiul public depinde de existenţa spaţiului în întregime privat, în care se întemeiază fiinţa şi din ocrotirea căruia, ca să parafrazez o spusă heideggeriană, omul, locuind, poate înfrunta şi alte tipuri de spaţii. Locuirea este un arhipelag de insule individuale, care acceptă să fie ulterior abstractizate într-o „insulă” publică. Nici încălcarea primelor nu este de natură să înfiinţeze spaţiul public, nici desfigurarea celei din urmă nu readuce în stare privată spaţiul furat publicului.

Ciprian Mihali, filosof
Intervenţia grafică din improvizatul titlu concentrează inevitabilele precauţii pe care trebuie să le luăm atunci când vorbim despre spaţiul public. Astfel, despre „spaţiul public” nu putem să tratăm astăzi decât cu nesfârşite rezerve, distribuite pe două serii de restricţii: prima serie priveşte restricţiile privitoare la spaţiu. Putem admite expresia „spaţiu public” doar asumând tot ceea ce a putut să modifice în ultimele decenii nu numai conceptul nostru de „spaţiu”, ci şi toate practicile spaţiale care au ajuns să întemeieze o anumită înţelegere modernă şi occidentală a spaţiului în secolele din urmă. De asemenea, nu mai putem întrebuinţa în mod nechestionat termenul de „public”, pentru că, aşa cum ne-o demonstraseră deja analizele Hannei Arendt, ori cele ale lui Jürgen Habermas şi Richard Sennett, din termenul grecesc sau din cel modern (francez, german ori englez) noi nu păstrăm astăzi decât o definiţie formală şi o nostalgie pioasă. Spaţiul public, sfera publică, „publicitatea” (publicness ori Offentlichkeit) sunt noţiuni care au marcat decisiv naşterea modernităţii politice şi a regimurilor democratice în ţările avansate, dar ele au fost păstrate mai degrabă inerţial şi reabilitate cu scopuri precise în limbajul şi discursurile politice, sociologice ori politice recente.
Filosofia critică din ultimii ani ne-a format sensibilitatea şi ne-a întreţinut suspiciunea faţă de orice cuplu conceptual categoric; un autor precum Jacques Derrida a demonstrat în numeroase din textele sale că astfel de opoziţii nu sunt niciodată pure şi transparente, „naturale” şi evidente. Că, dimpotrivă, ele sunt infiltrate de eterogenităţi, că sînt impure şi presărate nu doar cu argumente filosofice, epistemologice, în ordinea adevăratului şi falsului, ci şi cu judecăţi de valoare ori cu judecăţi normative elaborate în timpul utilizării însăşi a acestor concepte. În fiecare cuplu există, zice Derrida, un termen anterior şi superior care-l determină şi îl subordonează pe cel de-al doilea (esenţă-aparenţă, inteligibil-sensibil, masculin-feminin, bine-rău etc.). Numai o voinţă logică abstractă şi detestând detaliile poate să aşeze pe acelaşi plan cei doi termeni, ignorând diferenţele de formare şi de utilizare a lor, lăsând deoparte caracterul lor contextual şi heteroclit.
Lucrurile pot fi înţelese în acelaşi fel şi atunci când invocăm „spaţiul public” şi „spaţiul privat”. Cele două sintagme au circulat împreună în istorie şi şi-au împărţit în timp aprecierile pozitive şi negative, dar ele n-au fost niciodată echivalente în ordinea judecăţilor de valoare ori a aplicării unei norme. S-a putut întâmpla ca o epocă să privilegieze publicul, pe când o alta privatul, ca într-o societate o putere să-şi revendice un spaţiu şi o contraputere celălalt spaţiu. Apoi, nu trebuie nicidecum să uităm că aceste concepte sunt ele însele produse şi, produse fiind, sunt datoare în înţelesuri şi folosiri epocii care le-a promovat.
Toate acestea pentru a spune că dacă am redevenit astăzi atenţi la distincţia dintre public şi privat, dacă ne îngrijorează devenirea şi decăderea „spaţiului public”, dincolo sau dincoace de această preocupare ar trebui să aşezăm chiar precauţia utilizării unei asemenea sintagme. Şi asta din cel puţin două motive: mai întâi, că nu e nicidecum sigur că „spaţiul public”, produs de excepţie al gândirii şi practicii politice moderne, mai desemnează ceva asemănător cu ceea ce au putut fi spaţiile publice în societăţile occidentale în secolele al XVIII-lea sau al XIX-lea, bunăoară. Apoi, utilizând produse „expirate” riscăm nu doar să ratăm realitatea şi înţelegerea ei, ci şi să propunem (filosofi, arhitecţi, urbanişti, sociologi etc.), celor – tot mai puţini – care ne pot cere (aşa) ceva, strategii inadecvate de intervenţie în spaţiul zis „public”.
Iar inadecvarea vine tocmai din ipoteza lansată la început: nici „spaţiul” şi nici „publicul” (după cum, o dată cu ele, nici „privatul”) nu mai acoperă teritoriile fizice ori teoretice pe care le-au putut acoperi în epocile anterioare. Mai concret, vorbind numai transformările oraşelor postmoderne, şi cele româneşti se numără tot mai hotărât printre ele, graniţele dintre spaţii (oricum le-am clasifica: fizice, sociale, mentale ori altfel) cunosc un dinamism de care nici o teorie nu e în stare să dea seama, şi de care poate cel mult să se apropie, însă mereu doar recuperând dintr-un decalaj crescător. În lipsa unei reflecţii consecvente asupra oraşului românesc şi mai ales în lipsa unor practici urbane coerente, spaţiile se multiplică şi se fragmentează în dispreţ pentru orice nevoie sau aspiraţie individuală şi comunitară. Supus cu prioritate intereselor economice ale unei oligarhii financiare, oraşul devine, după fericita expresie a lui Bogdan Ghiu descriind nefericirea oraşelor noastre, simplu suport material pentru mesajele publicitare, singurele, prin dimensiunile şi numărul lor sufocant, mai putând pretinde statutul de „public”.
În acelaşi fel, „public” şi „privat” îşi modifică neîncetat teritoriile şi graniţele; mai mult, separaţia lor trece tot mai puţin astăzi, în oraşele noastre, prin spaţiul sensibil, iar atunci când o face, o face cu violenţă şi cu recuperări agresive de o parte şi de cealaltă. Virtualizarea spaţiului şi privatizarea sălbatică a noilor spaţii născute ca libere, ori publice, fac ca distincţiile dintre public şi privat să devină greu de fixat juridic ori etic. Conflictul dintre dreptul de expresie şi de informare, pe de o parte, şi dreptul la intimitate pe de altă parte, precum şi tensiunea dintre libertate şi securitate, jocurile de putere şi de interese, cel mai adesea financiare, dar şi politice ori militare, fac ca mizele majore ale construirii şi practicării spaţiului (urban sau nu, public sau nu) să nu se situeze în topografic, în cadastral, în stradă ori în parcuri, ci în spatele televizoarelor şi al monitoarelor, în faţa camerelor de luat vederi ale mijloacelor de comunicare şi ale instituţiilor de supraveghere în masă, în reţelele şi serverele care compun reţeaua planetară a „comunicării”.
Putem spune, fără a concluziona într-un fel, că despaţializarea publicului şi privatului (însoţită, desigur, de o fragilizare a oricărei forme de identitate – dar asta e cu totul altă problemă) conferă în acelaşi timp şi oarecum paradoxal o şansă teoreticienilor şi practicienilor spaţiului de a-şi regândi ipotezele de lucru, de a conferi oraşelor soluţii pe termen lung pe care să le impună, prin toate canalele pe care publicul mai poate ajunge la cuvânt, administratorilor, politicienilor şi tuturor celor care, manipulând zi de zi aceste cuvinte („opinia publică”, „spaţiul public”, „interesele private” etc.), le golesc de credibilitate şi, extenuându-le, le pun la dispoziţia discursurilor justificatoare ale strategilor economiei de piaţă globale.

Ioana Tudora, arhitect
Unul din termenii la modă în ultima vreme este cel de peisaj. Concept disputat de multe discipline şi aflat încă într-o situaţie puţin spus neclară, peisajul a devenit astăzi noua marotă a urbanismului, arhitecturii… şi peisagisticii. Dar le ce ne referim de fapt când vorbim despre peisaj? Un răspuns „de bun simţ” ar spune că peisajul este ceea ce se întinde în faţa privirii noastre (peisaj-privelişte) şi este frumos, sau considerat ca fiind frumos. Dar ce este frumos(ul)? Şi atunci, ce este sau ce se constituie ca peisaj, prin valorizare estetică?
Peisajul presupune o dublă construcţie: una in situ – spaţială şi una in visu – culturală. Această dublă construcţie presupune existenţa peisajului ca spaţiu, dar şi privirea (educată) care transformă respectivul spaţiu în peisaj. Aceste două construcţii sunt interdependente. Arta produce peisaje ideale (in visu) ce devin modele pentru viitoarele peisaje construite in situ. La rândul lor, peisajele construite devin modele fie pentru alte peisaje in situ, fie pentru alţi artişti ce vor reconstrui in visu. În această dublă interdependenţă, spaţiul public joacă un rol extrem de important. El este vitrina peisajului. Spaţiul public devine, prin estetizare, peisaj (public) şi tot el este cel ce transmite mesajul peisajului-model.
Care este peisajul propus astăzi de edilii urbelor mioritice? Deja peisajul urban a fost redus de gândirea modernistă şi de practici urbane retarde în „spaţii verzi”. Acestea au devenit, mai apoi, poligonul de încercări agramate al expresiilor peisagistice cu precădere pre-electorale. Ne vom opri mai mult astăzi asupra acestui spaţiu cu pretenţii naturale, regatul ADP-urilor şi mândria primăriilor.
El este compus din trandafiraşi, tagetes, gheţişoară şi alte flori obişnuit a fi întâlnite cu ocazia parastaselor lărgite, din multe coşuri de gunoi şi multe gărduleţe colorate care mai de care mai fistichiu, el trăieşte încă în umbra nostalgiilor multicolore ale rondurilor de pansele d’antan. Căci orice floare se cere ocrotită, iarba trebuie a nu mai fi atinsă nici cu privirea… peisajul public este unul al interdicţiilor. „Nu călcaţi pe iarbă”, „nu rupeţi corola de minuni a lumii”, „nu intraţi cu role, biciclete, câini, eventual nici cu copii că-s răi… Dacă în 1968 studenţii francezi revendicau, printre altele, şi dreptul la peluza din parc, românii, cam în aceeaşi perioadă, par a fi renunţat la acest drept şi la confort în numele unui respect faţă de natura ce se manifestă prin beton, rame, limite, garduri şi gărduleţe de fier şi multe indicaţii şi indicatoare.
Spaţiul public şi verde este apărat cu ferocitatea cu care sunt apărate cele mai „rafinate” proprietăţi private. Din arsenalul edililor lipsesc doar cioburile înfipte prietenos în betonul gardurilor şi sârma ghimpată. Câinii sunt asiguraţi pe cale „naturală” căci doar de acea vorbim de peisaj ca/şi despre natură. Dar acest natural al spaţiului public este dublat şi de un inevitabil „utilitar”. Aceste spaţii sunt concepute ca, în ciuda tuturor interdicţiilor, să fie folosite şi admirate. Şi aici intervine designul. Designul ne face obiectele utile frumoase. Şi nu numai.
Designul care însoţeşte gândirea peisageră administrativă se înscrie în aceaaşi „estetică a urâtului” şi într-o „inutilitate a utilului”. Designul are în acest mod două roluri importante. Primul este cel de a face ca toate parcurile şi scuarurile noastre cele de toate zilele să devină de o splendidă uniformitate garantată de verdele băncilor, galbenul coşurilor de gunoi, de griul-roz-murdar al dalelor autoblocante şi de prostul gust suveran. Un al doilea rol este cel de a evoca bunăvoinţa primăriilor, sectoarelor, primarilor şi investitorilor strategici de a realiza aceste minunate peisaje. Mândria este atât locală, cât şi naţională, atât în fluturarea drapelului, cât şi în demnitatea rigidă a panoului auto-laudativ.
Şi dacă acesta este spaţiul public şi acesta este modelul propus de edili prin intermediul lui… atunci de ce ne mirăm etern în faţa „prostului gust al mitocanului”? Dacă primăriile se mândresc patriotic în faţa jardinierelor şchioape, a băncilor strâmbe şi a florilor de pe mormântul fostelor noastre grădini, de ce să ne mire balcoanele, gardurile, grădinile sau casele de Disneyland ce năpădesc oraşul? Dacă edilul se înfoaie electoral în faţa mutilării oraşului de ce ne mai uimim în faţa vernacularului hilar? În concluzie: tel maître tel valet.

Iosif Kiraly, artist vizual
Cu câteva minute înainte de miezul unei nopţi ploioase de noiembrie a anului 2005, o mulţime de sute de iubitori de artă stăteau zgribuliţi sub umbrelele lor în faţa Muzeului Naţional de Artă Contemporană, aşteptând să capete permisiunea de a intra şi a lua parte la acţiunea celebrului şi controversatului artist spaniol Santiago Sierra. După ce ceasul a indicat ora 12, aceştia au fost poftiţi unul câte unul, să pornească într-o experienţă solitară şi traumatizantă, printr-un labirint construit în interiorul muzeului şi înţesat cu cerşetori zgomotoşi şi insistenţi, labirint ce îi purta urcându-i şi coborându-i pe scările de serviciu până când se trezeau buimaci din nou în ploaia de afară.
Acţiunea lui Sierra este ceea ce se cheamă în limbajul artei contemporane o lucrare „site specific”, adică făcută special pentru un loc anume şi acela în cazul de faţă a fost MNAC /Casa Poporulul – Bucureşti – România.
Cei mai mulţi dintre spectatorii ce au luat parte la eveniment au plecat de acolo frustraţi, jigniţi, supăraţi, dar nimeni nu a rămas indiferent. A fost ca o oglindă pe care ne-a pus-o în faţă un străin, o oglindă care ne arată o imagine distorsionată şi grotescă, în nici un caz asemănătoare cu cea pe care o avem despre noi.
Şi totuşi cu toţii suntem de acord că străzile şi alte spaţii publice ale oraşelor noastre sunt pline de cerşetori pe care aproape că nu îi mai vedem cu toate că numărul lor creşte pe zi ce trece. De ce acest fenomen a luat o astfel de amploare? Contribuim şi noi în vreun fel la acest fenomen? Problema e complexă, cauzele sunt multiple şi o parte din ele sunt de ordin social (dificultăţile tranziţiei, şomaj etc). Probabil că cei mai mulţi dintre noi credem că acestea trebuie rezolvate de către politicieni şi guvernanţi. Într-o anumită măsură se poate să fie aşa. Ce mă uimeşte pe mine însă este faptul că nu am văzut niciodată o discuţie serioasă în mass-media în care să se analizeze toţi factorii, inclusiv cei psihologici, implicaţiile religioase etc.
Sunt convins că anumite rădăcini culturale/religioase au un rol important şi fac ca în unele ţări, fenomenul cerşitului să fie mult mai răspândit decât în altele, iar asta independent de nivelul de trai al cetăţenilor respectivelor ţări. Care e mecanismul prin care ceva atât de uman şi nobil ca „mila creştină” sau „pomana” suprapuse peste economia de piaţă şi un calcul simplu (e mai rentabil întrucât se câştigă mult mai bine, chiar într-o ţară săracă precum România din cerşit decât din săpat şanţuri, colectat gunoiul sau alte munci de acest fel) contribuie la proliferarea acestei practici?
„Pomana” e un concept complex, ce se referă la cel ajutat, dar şi la cel ce ajută, care la rândul său va fi răsplătit de către divinitate pentru gestul său. Astfel încât, din păcate, o mare parte din cei care le dau bani cerşetorilor sunt prea puţin preocupaţi de soarta acestora şi nu se gândesc dacă banul lor îi va ajuta pe aceştia în vreun fel, ci mai degrabă sunt interesaţi să îşi îmbunătăţească propria relaţie cu divinul. Iar pentru mulţi, lucrul acesta este mai confortabil şi uşor de realizat prin astfel de gesturi punctuale decât printr-un comportament propriu consecvent şi permanent în raport cu legile impuse de divinitatea căreia încearcă să îi câştige bunăvoinţa. Poate sună dur sau fără milă, însă a da bani la cerşetori (în special la copii) mi se pare o mare greşeală făcută cu cele mai bune intenţii. Acest gest nu le rezolvă nici pe departe problemele, ci îi afundă în vicii pe care le perpetuează, imobilizându-i până la urmă definitiv în situaţia în care se află. Pe de altă parte, ar trebui ca instituţiile (fie ele ONG-uri, instituţii ale statului sau biserica) ce se ocupă de persoane defavorizate să fie mult mai prezente şi mai transparente şi să îşi găsească un sprijin mediatic permanent încât să poată canaliza nevoia oamenilor de a da, iar aceştia să poată vedea oricând traseul pe care îl are contribuţia lor şi ce se rezolvă prin ea.
E o problemă amplă (a cărei reflectare în spaţiul public constituie doar vârful icebergului) şi pe care nu pot aici decât să o semnalez, privind-o puţin din alt unghi, în speranţa unor viitoare dezbateri mai constructive, care să contribuie într-o oarecare măsură la ameliorarea fenomenului.

Ionuţ Cioană, filolog
La periferie, regulile impuse de centru îşi pierd din forţă. Acest fapt generează posibilitatea existenţei unei anumite forme de subversiune faţă de puterea centrală. Aceasta eşuează într-o oarecare măsură în a-şi trimite undele constrângătoare către marginile teritoriului.
Pe de altă parte, periferia trăieşte cu nostalgia prestigiului centrului, încercând să îl imite pe acesta şi să i se ridice la înălţimea aşteptărilor. Astfel, periferia apare colaboraţionistă şi servilă, pregătită oricând să fie oglinda incompletă a centrului.
Pentru comuna Voluntari, pendularea între cele două extreme ale dialecticii centru-periferie este mai mult decât o discuţie teoretică. Realitatea a îngroşat şi mai mult balansul haotic între cele două repere, transformând cea mai mare comună a României în oraş. Înţeles ca oglinda imperfectă a centrului, oraşul periferic cu o vechime de doar un an ilustrează foarte bine ce se întâmplă cu spaţiul public al capitalei lângă care este aşezat.
În 2005, primarul Florentin Pandele a renunţat la construcţia reţelei de canalizare pentru a face un gest monumental. Piaţa agroalimentară în aer liber din faţa primăriei a fost lichidată, demarându-se munca de amenajare a viitoarei pieţe publice a oraşului. Lângă piaţa publică în construcţie se află clădirea cu pereţi de sticlă a noii primării, nefinalizată, ce trimite la aspectul arhitecturii marilor corporaţii. În spatele pieţei şi al clădirii primăriei se află fosta primărie părăsită în momentul în care comuna s-a transformat în oraş.
Piaţa publică propusă de primărie este similară cu configuraţia pieţei monumentale de for public caracteristică pentru centrul Bucureştiului de secol XIX. Într-o asemenea amenajare, monumentul este plasat central pentru a fi vizibil din orice punct din spaţiu, devenind astfel inevitabil de către orice traseu posibil. Monumentul reprezintă puterea pământească a statului laic care se autoreprezintă prin figura unui personaj exemplar ale cărui virtuţi trebuie observate şi însuşite de cetăţeni.
Centralitatea monumentului face vizibilă autoritatea statului. Comportamentul pe care îl impune un astfel de spaţiu este contemplarea pasivă a simbolurilor puterii, dintr-o poziţie ţeapănă, lipsită de posibilitatea interacţiunii sau a perspectivei multiple. Discursul monumental al puterii este unilateral. Monumentul îşi impune propria explicaţie a lumii asupra cetăţeanului privitor, fără ca acesta să poată răspunde altfel decât prin ascultare şi contemplare pasivă.
Faptul că şi spaţiul din faţa primăriei Voluntari este locuit de către discursul autorităţii, care îl modelează după propriile nevoi de auto-reprezentare funcţionând ca un spaţiu publicitar/electoral, ne arată că respectivul loc este foarte departe de accepţiunea (democratică) a spaţiului public la care oricine are acces, lipsit de orice obligaţie, indiferent de clasa socială sau de statutul economic. Un spaţiu configurat pentru a produce răspunsuri programate nu poate fi un loc al liberei interacţiuni.
O analiză stilistică a pieţei din faţa primăriei nu duce nicăieri. Pilonii de beton dispuşi concentric faţă de monument sunt placaţi cu fragmente de piatră, în partea superioară fiind uniţi cu bârne de lemn. Porticurile astfel construite dau roata soclului lipsit în acest moment de statuie. Ele pot fi asemănate mai degrabă cu terasele restaurantelor de pe litoral, acolo unde bârnele din partea superioară sunt acoperite de plante agăţătoare. La acest nivel, periferia îşi expune pe larg opţiunile estetice, înclinând puternic către kitsch.
Impresia aceasta este şi mai mult accentuată de învecinarea cu clădirea în construcţie a fostei primării, cu aspectul ei pseudo-corporativ. Plimbarea sentimentaloid-instituţional-monumentală pe care o propune piaţa publică este juxtapusă unei faţade epurate de decoraţie, ce priveşte cu nedumerire în jur la spaţiile enorme de-o parte şi de alta a şoselei ce duce către Afumaţi. Acolo se întind pe străzi perpendiculare grădinile şi casele unui sat. Piaţa publică şi clădirea corporativă nu au nimic în comun cu tradiţia locală, cu un puternic caracter rural.
Spaţiul public oferit către contemplare de către primăria Voluntari este un spaţiu instituţional de auto-reprezentare, care aparţine statului, nu cetăţenilor. Acest spaţiu în construcţie astăzi, în anul 2006, vorbeşte atât despre periferia în care este construit, cât şi despre capitala la marginea căreia este plasat.
În Europa Occidentală, asemenea spaţii centralizate sunt o realitate a trecutului încă din anii ce urmează mişcărilor de la 1968. Contestarea autorităţii, fie ea a statului care configurează ansamblurile urbane care conţin chiar spaţiul public despre care vorbim, fie a autorităţii intangibile a profesorilor de la Sorbona, a dus pe de o parte la apariţia unei întregi game de metode pedagogice, iar pe de altă parte la liberalizarea spaţiului public.
În acea Europă, spaţiile publice, fie că sunt adiacente instituţiilor statului sau nu, oferă confort vizual şi chiar ergonomic cetăţeanului. Simbolurile autosuficiente ale statului sunt fie discrete, fie făcute confortabile, în aşa fel încât să nu contribuie şi ele la violenţa vizuală prezentă în stradă.
Mai mult, spaţiul de reprezentare pe care îl construieşte primarul pentru oraşul său este lăsat în părăsire. La fel ca şi construcţia noii primării, sau cea a vechii primării devenită punct de colectare pentru filiala locală de distribuţie a gazelor.
După ce a demolat o piaţă, a părăsit un fost sediu în speranţa că-şi va construi unul nou lângă, primăria s-a mutat în curtea fostului sediu central al Fabricii de Alcool Bragadiru. Aici se află şi în momentul de faţă, în clădirea unei viitoare universităţi particulare din incinta fabricii.
Noul spaţiu în care este plasată primăria nu îşi invită cetăţenii la acces liber. Din contră, fabrica, primăria şi viitoarea universitate se închid în spatele gardului vechii fabrici, păzit de gardienii ce veghează asupra unui impresionant parc auto de 20 de microbuze, inscripţionate cu numele primarului Florin Pandele.
Cabina telefonică din faţa primăriei poartă numele primarului, ca şi cum spaţiul public i-ar aparţine personal acestuia, nefiind proprietatea comună a tuturor locuitorilor. La fel şi staţiile de autobuz, ca şi răzleţele bănci de lemn lipsite de orice confort. În restul oraşului, spaţiul public este cel mult un interstiţiu între două clădiri, lungimea unei străzi sau marginea trotuarului.
La fel ca şi în oraşul Voluntari, primarii Bucureştiului îşi însuşesc parcurile şi mobilierul urban în general, inscripţionându-le cu numele lor. Iar în pieţele din centrul oraşului sunt ridicate costisitoare obiecte monumentale care le reprezintă puterea asupra spaţiului public care, prin lege, aparţine tuturor.

Mihai Pop şi Cristian Rusu (Grupul Duo van der Mixt), artişti vizuali
Văzut din satelit, spaţiul public din România arată ca un câmp de bătălie din cauza şantierelor la care este supus permanent în efortul de a-l articula. Însă din satelit nu se vede cine construieşte.
Deceniile în care spaţiul public era o imensă scenă dedicată cultivării ideologiei de partid ne-au lăsat un spaţiu public amputat de însăşi funcţia sa ontologică, de „a fi public”. Reparaţiile care au urmat (morale, dar şi fizice) au fost confundate în special cu recuperarea trecutului interzis de comunişti. Cea mai vizibilă şi mai prodigioasă activitate în acest sens a fost popularea sa hei-rup-istă cu o pleiadă de monumente „recuperatorii”. Această iniţiativă naţională (care continuă şi în prezent) imită parcă, în cel mai pur stil premodern, posthaussmanian, intenţiile de desăvârşire plastică a urbanizărilor ample ale sfârşitului de sec. XIX. Acest fenomen imatur şi involutiv frânează relaxarea spaţiului public şi favorizează atât reideologizarea acestuia, cât şi cultivarea prostului gust în materie de monumentalistică.
Raportarea la spaţiul public este o raportare fundamentală a cetăţeanului, dar şi un drept; ne referim aici la spaţiul antropic conceput pe baze democratice, numit generic „agora”. Dacă agora, ca şi concept, are fisuri, înseamnă că fisurile sale trebuie căutate în mentalul colectiv, un material extrem de maleabil.
Şantierul propriu-zis al spaţiului public din România este mai degrabă unul mental, în care construiesc toate părţile implicate: diverse tipuri de autorităţi, dar şi cetăţenii. În procesul de convertire a spaţiului public în spaţiu mental, imaginarul colectiv amendează instinctiv şi fără menajamente proasta gestionare a sa. O raportare lingvistică la acesta creionează o hartă verbală cu totul funcţională, coordonatele sale fiind cele din spaţiul public. Numai că, în cazul hărţii verbale, denumirile reperelor nu coincid cu cele din ghidurile turistice, rebotezarea lor face parte din folclorul urban, spre amuzamentul tuturor. Lehamitea populaţiei amendează orice i se pare deplasat în raport cu o normalitate intuită, de la monumente, la nume de străzi. Iată câteva exemple din Cluj: B-dul Eroilor devine „Erorilor”, monumentul Eroilor Neamului este „La Maimuţe” sau „Albă-ca-Zăpada şi cei 7 pitici”, iar monumentul Memorandiştilor devine în limbaj uzual „Ghilotina”.
Invităm pe cititori să-şi decodifice hărţile verbale pe care le folosesc, pentru a înţelege cât de mult ne influenţează, inconştient poate, (non)organizarea spaţiului public.

Banchiza de vară te trimite la Summer Well.

Noi avem 1 abonament dublu de dat, tu scapă-ne de el!

VEZI OFERTA