Sub incidenţa luminii

Să ignori ultimele tendinţe ale locuirii la vilă din cartierele rezidenţiale şi să priveşti casele bătrâneşti de la Muzeul Satului ca pe o lecţie de arhitectură, să îţi subordonezi proiectul ultimului petic de pădure rămas în nordul oraşului sau să te laşi influenţat de trecerea soarelui de la răsărit până la apus şi să construieşti astăzi o casă având în minte toate acestea înseamnă ceva mai mult decât îndrăzneală, aş spune normalitate.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Nu, nu am intrat aici direct din stradă. Nu am parcurs drumul prin coşmarul zidurilor de puşcării personale numite case. Am aterizat, ca într-o poveste orientală, în grădina verde lipsită de flori. Dar locuită de două soiuri de platani, de katalpa şi de un labrador. Liniştea şi tremoloul pădurii curg spre casă. Verde cu drumuri albe. Cuburi de bazalt prinse în muşchi crud. O masă lungă şi îndoită de mijloc. Lângă instituţia numită grătar. Gard viu şi neverosimilul turcoaz al bazinului din beton. Muzică. Linişte şi ochi ficşi de şopârliţă, pe mal.

Nimic din tensiunea casei lovită de lumină. Zdrobită aproape în sudul vizitat constant de soare. Dar, cu umbrele scoase! Colorate atât cât poate fi un gri de colorat! „In umbris et eminentia”. O casă texturată de lumină, umbră şi penumbră. Materie şi lumină cu densitate şi vibraţie proprie. Indisociabile. Emoţia luminii ca funcţie a materiei, a culorii sale, a formei sau a volumului său. Orientată către nord şi subordonată pădurii. Cu multe tipuri de spaţii, pe diverse direcţii.

Un portic. La mijloc, sculptură olandeză ruginită. Living excentric. Perete bătut cu tablă de cupru. Atacată cu acizi până la roz şi negru. Cote rămase pe tavanul din beton. Alături de amprenta cofrajului. Un fotoliu atârnă. Altul îşi arată piciorul negru. Celălalt cu trup de femeie. Două sofale. Eames, B&B, Aarnio… îngropate canapele din faţa şemineului. „Lumina ca o nişă în zid”. Arde, topeşte şi recompune. Muzică! şi „mincinoasa oglindă veneţiană”, cu zeci de mărunte piese. Trepte. Beton cu luciu de răşină. Un dinning cu fereastră-tablou care pune în abis pădurea. Şi canapea de psihanalist. Roşie. Eames, Citterio… şi acurateţea bucătăriei. Trepte cu lumini lângă peretele gri. Tihna dormitoarelor. Intimitatea cititului în mijlocul holului. Muţenia peştelui în faţa culorilor pătrate.

Transliterarea înăuntrului în idiomul luminilor şi transparenţelor. Afară. Terase sub cerul plin. Arse şi albe de pietre. Înăuntru, poţiuni cu gust de detalii minime. De finisaj simplu. Muzică şi frumuseţe disimulată. Uneori, singurătate şi dorinţă…

„…ACEASTĂ LUMINĂ CARE DĂ VIAŢĂ LOCULUI”(Tadao Ando)