Superkilen, Copenhaga
Diversitatea socială, culturală şi economică în creştere a oraşelor contemporane creează o imagine din ce în ce mai fragmentată a comenzii sociale, generând un lanţ infinit de provocări pentru proiectarea spaţiului public. Conceput adesea ca o entitate indivizibilă, destinat să furnizeze o imagine unitară, spaţiul public este în mod frecvent interpretat şi proiectat ca un obiect finit, articulat prin elemente rigide şi de o identitate monolitică, care nu trebuie şi nu poate să lase loc alteraţiilor ulterioare, modificărilor în timp sau altor procese de apropriere.
Mai cu seamă proiectarea şi mentenanţa multor spaţii publice tind să excludă tot ceea ce reprezintă o intervenţie străină de viziunea proiectantului sau comanditarului, nereuşind să se adapteze la cerinţele unei comunităţi diverse, cu puncte de vedere diferite şi nevoi în continuă schimbare. În spaţiul Superkilen din Copenhaga, dezvoltat de SUPERFLEX, BIG Architects şi Topotek1, s-au făcut eforturi pentru a depăşi aceste limitări, dând glas diversităţii sociale din zonă, gusturilor localnicilor şi acceptând contribuţii din peste 50 de culturi diferite.
În cazul Superkilen din Copenhaga, dezvoltat de SUPERFLEX, BIG Architects şi Topotek1, s-au făcut eforturi pentru a depăşi aceste limitări, dând glas diversităţii sociale din zonă, gusturilor localnicilor şi acceptând contribuţii din peste 50 de culturi diferite.
Superkilen este un parc urban comisionat de municipalitatea Copenhaga şi fundaţia Realdania pentru cartierul Nørrebro. Proiectul este constituit din trei zone: Scuarul Roşu (Red Square), Piaţa Neagră (Black Market) şi Parcul Verde (Green Park). În timp ce primul găzduieşte viaţa urbană cu acareturile sale moderne – cafenele, muzică, sport –, Piaţa Neagră este un spaţiu urban clasic cu bănci şi fântâni, iar Parcul o oază pentru picnicuri, sport şi plimbarea câinilor. Până aici, toate sunt pe făgaşul lor şi nimic nu sună neobişnuit, în afară de numele cu rezonanţe oarecum bizare.
În cartierul învecinat trăiesc însă oameni de peste 50 de naţionalităţi diferite. În secolul 21, o asemenea componenţă demografică nu constituie un caz aparte pentru un oraş, dar de regulă e trecută cu vederea. Educaţia tradiţională în design şi proiectare nu pune la dispoziţie prea multe instrumente utile pentru a răspunde diversităţii; timp de milenii, pieţele urbane au fost construite ca spaţii pentru o singură clasă socială a unei naţiuni, pentru biserică sau aristocraţie; mai târziu pentru burghezie, apoi pentru clasa de mijloc, pentru yuppies şi corporatişti. Până şi azi, puţine sunt exemplele de spaţii publice care au fost proiectate să reprezinte clase sociale diferite sau naţionalităţi şi culturi diferite. Implicarea comunităţii se reduce de obicei la iniţierea unor discuţii ale căror concluzii sunt regurgitate tot de către echipa de proiectare, care prin natura lucrurilor sfârşesc prin a le subordona exigenţelor comanditarului şi propriilor aspiraţii profesionale. În plus, sunt rare cazurile în care investiţiile substanţiale şi cooptarea unor arhitecţi de renume nu atrag gentrificarea şi dislocarea populaţiei locale.
Echipa implicată în Superkilen avea de navigat toate aceste premise. Pentru cei care-şi amintesc deviza arhitecţilor de la BIG „yes is more”, rămâne de adăugat că SUPERFLEX sunt un grup de artişti care-şi definesc propriile proiecte ca „instrumente” puse la dispoziţia populaţiei, iar cei de la Topotek1 sunt specializaţi în spaţii colective. Ideea de a crea un design „deschis” era aşadar oarecum contiguă cu filosofiile celor trei grupuri.
Din ce în ce mai multe domenii învaţă să profite de conceptul open design (design deschis), care presupune decentralizarea structurii decizionale, contribuţii colective şi exclude produsul finit în favoarea unui proces de continuă adaptare, gratuit şi la dispoziţia tuturor (exemplul cel mai cunoscut este Wikipedia). Spaţiul public, care până nu demult era în mare parte rezultatul organic al unui proces colectiv de edificare, întârzie în mod surprinzător să prindă din urmă această tendinţă şi să redea populaţiei posibilitatea de a-l modela după necesităţi.
BIG, SUPERFLEX şi Topotek1 au încercat să corecteze starea de fapt. După crearea unui cadru care defineşte cele trei spaţii din Superkilen şi proiectarea aspectelor tehnice – pavaje, zone plantate, infrastructură – echipa a pus creioanele jos şi a făcut loc reprezentanţilor comunităţii locale, care au fost încurajaţi să continue procesul de design, alegându-şi fiecare câte un obiect de mobilier care să le amintească de propria ţară sau de un loc în care au călătorit. Obiectele – bănci, coşuri de gunoi, copaci, locuri de joacă, capace de canal sau semne şi indicatoare – au fost fie cumpărate şi transportate din locul de origine, fie reproduse 1:1 în Danemarca. Mai mult decât atât, cinci grupuri au călătorit în Palestina, Spania, Thailanda, Texas (SUA) şi Jamaica pentru a aduce personal cinci obiecte anume, care au fost instalate pe sit. În total, Superkilen cuprinde peste 100 de piese provenite din peste 50 de ţări. Astfel, proiectul nu se vrea un obiect finit, ci o creaţie colectivă, deschisă, care capătă conţinut şi formă prin dialogul cu utilizatorii.
Pentru a negocia relaţia între obiectele cu limbaje formale diferite, s-a optat în mod surprinzător nu pentru un cadru general neutru, ci pentru o revărsare de culori intense, exprimată în pavaj. Culoarea funcţionează perfect ca liant, dar şi pentru a „amuţi” într-un fel corul pestriţ al elementelor de diverse provenienţe.
