Sustenabilitate profesională

Am stabilit deja într-un articol anterior și dincolo de orice dubiu (doar era vorba de observația mea directă, nemijlocită) că în România arhitectura e o meserie care își macină și uzează serios practicanții, frustrările bătând de obicei satisfacțiile. Îngrijorat de curba temporal-descendentă a optimismului vieții de arhitect practicant (ați observat cum am transformat o observație personală, subiectivă, într-o aproape formulă matematică, statistică?), aș vrea să introduc un concept nou, cel puțin foarte de important: sustenabilitatea profesională! Da, știu, e la modă astăzi să vorbești de sustenabilitate și salvarea planetei, deci e legitim să ridicați sprânceana, suspectând că încă o formulă care împrumută terminologia la modă miroase a veleitarism conceptual, dar vă asigur că, în ciuda tonului, vorbesc serios. Dați-mi voie să-mi susțin cauza.

Știm cu toții, dacă nu chiar oricine, că una dintre resursele (econo­mice) de bază ale oricărei societăți și epoci o reprezintă oamenii. Desigur, în forma asta generică, nediferențiată, ei nu reprezintă decât o resursă brută, un fel de minereu cu conținut vag de material folosibil, sau, ca să folosim metafore mai apropiate spiritului românesc, lemn sub formă de copac netăiat. Educarea omului de către om reprezintă procesul de prelucrare a materiei prime, cu scopul declarat de a obține din mult și prost puțin și bun. Bineînțeles, cantitatea de puțin ține atât de minereu, cât și, mai ales, de procesele specifice de rafinare și extracție, numite, cum spuneam, educație, formare și apoi specializare. Țările avansate, cu sisteme solide și miniștri ai educației ceva mai capabili (inclusiv să se exprime corect), au reușit să le dezvolte în așa hal că, mai nou, le lipsește refuzul de ciur, sterilul, pe care sunt nevoiți să îl importe din țări incapabile să-și prelucreze bine zăcămintele. Ca de exemplu România, unde exigențele educaționale, ajunse pe mâna agramaților, stagnează într-o rafinare primitivă, un soi de așchiere grosieră, care generează masiv material inutilizabil în industrii și tehnologii evoluate.

E clar că meseriile și specializările înalte reprezintă o resursă profesională scumpă, deci importantă, pentru că în obținerea ei s-a investit serios. Utilizarea sa altfel sau la altceva decât scopul pentru care a fost creată reprezintă o formă de iresponsabilitate, dacă nu chiar de imbecilitate politică și generează nesustenabilitate. Ca să reiau metafo­rizarea lemnoasă, este ca și cum ai utiliza cherestea sau furnir de lemn nobil, să zicem nuc, la confecționarea cofrajelor și schelăriei pentru construcții. Trebuie să fii nu foarte inteligent, sau, la o adică, actualul ministru al economiei, ca să faci așa ceva. Știu că există întotdeauna și peste tot un procent de utilizare defectuoasă a resursei educate, prin migrarea acesteia către alte domenii de activitate, de specializare inferioară, dar asta e firesc într-o lume normală, căci ține de calitatea intrinsecă a resursei, precum și de libertatea opțiunii. Când însă procentul de proastă sau inferioară utilizare a resursei devine semnificativ (nu știu ce înseamnă asta în cifre, dar există cu siguranță pe undeva, la niște cercetători competenți, niște statistici), mi-e teamă că avem de-a face cu primele semne serioase ale nesustenabilității profesionale.

În cazul meseriei noastre, căci de oricare alta mi-e greu să vorbesc, cred că două sunt cauzele principale ale utilizării nerezonabile a resursei umane. Prima dintre ele are de-a face cu integrarea primară în domeniul de competență. Fie din motive de educație și formare insuficiente, fie din altele, legate de retribuție și efort, destul de mulți absolvenți arhitecți ajung în domenii de inferioară competență. Dezvoltarea lor în alte direcții anulează astfel toate eforturile investite în selecție, prelucrare, finisare. Cea de-a doua cauză, mai gravă în opinia mea, produce devieri și abandonuri după o prealabilă și, eventual, reușită integrare inițială. În acest caz, mediul coroziv este cel care produce ruptura și în final, același rezultat de proastă utilizare a unei resurse prețioase. Ca să rămân în domeniul metaforelor cu lemn, aș zice că e ca atunci când, de frig temporar, ideologie cretină sau lene endemică, ajungi să pui pe foc mobilier de bună calitate.

Acestea fiind spuse și împrumutând termenii definiției clasice, aș spune că sustenabilitatea profesională reprezintă calitatea unei meserii de a se desfășura corect în mediul pentru care a fost deprinsă, fără a-l afecta și fără a consuma persoana care o practică înainte de vremea biologică firească. Cum sustenabilitatea în general are o directă legătură cu echilibrul – între creștere și protecție, între consum și economisire – cea profesională nu poate face excepție și ea nu poate fi concepută în afara unui echilibru sănătos între mediul extern, de practică, și cel interior, al practicantului. Când acest echilibru nu există, meseria respectivă devine uman nesustenabilă. În România de astăzi se pare că nu e simplu să găsești echilibrul sustenabilității propriei meserii în general, iar când asta se numește arhitectură sunt de-a dreptul sigur. Despre motivele acestei stări de fapt am tot scris, așa că de data asta nu am să fac decât să mă întreb/să sugerez cine și cum ar trebui să-și treacă în agendă problema sustenabilității meseriei de arhitect.

Dacă e să ne gândim la cel care și-a ales și își exercită meseria, atunci trebuie avute în vedere determinarea și dimensiunea etică a acesteia. Orice practicant ar trebui să devină conștient că propria prestație, oricât de liberală meseria, nu este total autonomă dincolo de raporturile cu obiectul muncii sale, ci influențează și contează în dezvoltarea generală a profesiei. Nu doar rezultatele palpabile ale exercitării, ci și felul în care o exercită sunt importante. Din perspectiva sustenabilității profesionale, cadrul profesional îmi pare a fi suma mediilor private de practică.

Referindu-ne la celălalt și probabil cel mai dificil de controlat dintre factorii determinanți – mediul de exercitare a profesiei – instanțele nu pot fi decât două: legiuitorul profesiei și organizațiile breslei. Proba­bil în ordine inversă, căci orice inițiativă trebuie să vină dinspre profesie și apoi integrată de legiuitor în corul vast al societății și dezvoltării durabile a acesteia. Dacă la legiuitor știm că se ajunge greu și mai nou avem serioase dubii legate de capacitatea acestuia de a înțelege problematica (oricare ar fi ea, inclusiv gramatica limbii române), la organizațiile breslei ar trebui, teoretic, să se ajungă ușor și să se găsească și reală înțelegere. Mai ales că, sub un nume ceva mai vag și mai greu de prins în descrieri concrete – exercitarea profe­siei, chiar ăsta e principalul obiect de activitate al principalei instituții de breaslă.

Ordinul Arhitecților, că despre el e vorba, își primenește, anul acesta, prin vot, liderii și, de ce nu?, viziunea. Sunt curios câți dintre candidații la funcțiile de conducere vor avea pe agenda lor sustenabilitatea profesională (indiferent ce nume vor alege să-i dea)!? Căci dacă iar va trebui să alegem între mici vanități personale legate de funcții, vagi proiecte de restaurare sau greu evaluabile programe de comunicare cu „societatea civilă”, mă tem că lehamitea noastră în raport cu organizațiile profesionale va trebui să se transforme în terorism de breaslă…

Editorial apărut în igloo #182_fotografia_de_arhitectură
feb-mar 2018