fbpx


White November igloo

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Text: Ioanina Pavel
Foto: Lucian Bodnar

Vara mea, poate chiar şi anul cu totul, a culminat, şi-acum trăiesc suspendată în deznodământul amorţit de după. Am dedicat cu drag zece zile (3-12 iunie) TIFF-ului, aflat la cea de-a zecea ediţie, o vârstă venerabilă pentru primul nostru festival internaţional de lung-metraje, care merită aniversată cu pompă. Şi cum altfel să-şi exprime cinefilul, cineastul sau criticul de film „La mulţi ani”-ul decât prin ghiftuirea din fesTIFF-ul cinematografic apetisant? De la TIFFashion şi AlternaTIFF la RoboTIFFizare, însuşi dicţionarul şi-a adus tributul la sărbătoare. Tortul aniversar a avut peste 220 de felii de filme, o glazură de teatru şi concerte alternative şi a fost presărat cu o pudră fină de invitaţi din toate colţurile lumii, veniţi să stea la taclale pe teme relevante acestei sfere.

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Filme şi paradoxuri cuantice la TIFF

Amploarea sferei, a industriei de film şi a celor interesaţi de ea, m-a luat prin surprindere, sălile de film, pline ochi, îmi umpleau inima înainte să mi-o pun pe tavă pentru cineast. Nu că cinematograful plin ar fi un specimen pe cale de dispariţie, dar ce rula aici cu casa închisă nu era nici „Harry Potter”, nici „The Hangover”. Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului (ca şi al celui organizat cu sprijinul ICR la New York), mi-a întrecut aşteptările – şi nu vă închipuiţi cât mă jenează clişeul devenit deja prea eufemistic – cu o selecţie în care am regăsit regizori obişnuiţi ai videotecii mele şi am îndrăgit la prima vedere atâtea nume noi, cât să mi-o dublez.

Nu a trecut destul timp de la TIFF ca să mi se elimine din sânge frustrările aferente numărului copleşitor de filme. Nu mai fusesem în Cluj, dar nici nu m-am lăsat trasă de curiozitate la plimbări „inutile” ca să-l descopăr în toate colţurile lui; am dormit puţin şi iepureşte, şi tot a fost prea mult – eram cinefil cu o misiune, păpam celuloid până la înlăcrimare şi dacă ciupeam din timp pentru o salată, simţeam că-mi scapă obiectivul printre degete. Totuşi, legile fizicii nu s-au îndoit pentru mine: rulau filme la cinematografe, la Mall, în aer liber la Mănăştur, pe ecranul Ursus din Piaţa Unirii, concomitent, şi m-am recunoscut învinsă.

Aşadar, multe dintre vizionări le-am petrecut dedublându-mă ca pisica lui Schrödinger: murind de nervi că nu văd un film, şi în acelaşi timp animată de minunăţia de pe ecran. Căci mai tot ce-am vizionat merită titlul, sunt subiecte solide, tratate deseori cu vizionarism, pe care aş putea consuma toată cerneala din tiparniţă – iată doar câteva: Regele de pe Insula Diavolului şi Camera sinucigaşilor – Proiectate în cadrul secţiunii Tinereţe irosită, acestea două adresează suferinţele adolescenţilor urgisiţi şi neînţeleşi, din perspective diferite. Coproducţia lui Marius Holst te agaţă cu un farmec înşelător – cuibărit în mijlocul unei insule, în plină iarnă norvegiană, e dominat peisagistic de un îngheţ mut, o vată rece şi plăcut scârţâitoare. Apoi îţi fură ochii, şi răsuflarea, cu închisoarea de băieţi cocoţată în pustietate, claustrofobă şi la fix numită diabolica (Bastøy). Aici, la-nceput de secol 20, sunt încarcerate poamele societăţii care încă mai au şanse la reabilitare prin muncă, prin înlocuirea identităţii cu un număr şi prin cuvântul Atot-etc-ului. Recent sosit şi despuiat de nume, tânărul Erling va scutura minţile îndoctrinate din instituţie cu planuri de revoltă până când ordinea va deraia într-un scenariu tip Împăratul Muştelor, din care scapă, tragic, doar cine poate.

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Filmul polonez al lui Jan Komasa zgândăre acelaşi punct nevralgic, de individualitate negată, dar se poziţionează la polul opus, al angoaselor contemporane la care sunt supuşi tinerii neglijaţi de părinţi. Dominik este un licean homosexual confruntat cu batjocura colegilor şi înzidit în şabloanele şi planurile părinţilor pentru el. Cu atât mai puternică e implicarea lui în prietenia, legată online, cu Sylwia, cu cât ea nu îl judecă prin prisma standardelor societăţii. Titlul se referă la o cameră virtuală, unde Dominik, se retrage la îndemnul lui Sylwie, expulzând realitatea şi interacţionând doar ca avatar. Animaţia folosită la redarea camerei este de-un lirism sfâşietor, care sugerează întocmai oaza de pace şi acceptare căutată de Dominik. Însă mirajul nu durează – iar ciocnirea tânărului cu realitatea a fost cea mai dură scenă din tot ce mi-a servit TIFF-ul în acest an.

Pina şi Peştera viselor uitate – Am văzut două, şi momentan singurele din tot peisajul cinematografic, aspirante serioase la titlul de opere de artă graţie tehnicii 3D, care e mult mai des dama de companie cu tarif prohibitoriu a Hollywoodului. Pentru Wim Wenders şi Werner Herzog, 3D-ul nu constituie un artificiu de marketing, ci un mod de a ne scufunda în realitatea şi incredibilul faptelor documentate pe ecran – teatrul-dans al regretatei coregrafe Pina Bausch şi, respectiv, interiorul peşterii Chauvet, unde şi-au lăsat amprentele şi proto-picturile Cro-Magnoni de-acum 30 de mii de ani. La Pina, ambele proiecţii programate fiind sold-out instant ca pâinea caldă, am avut acces tardiv, prin tânguială: de data asta, orice-ar fi rulat în paralel nu se putea compara şi, din nefericire, nu doar eu ajunsesem la aşa o claritate. În sală m-au întâmpinat dansatorii Pinei: îndureraţi ca nişte orfani, voice-over-uri intime peste figuri triste, apoi trupuri în mişcare, luându-se la dans în horă cu Natura şi acompaniaţi de o coloana sonoră hipnotizantă.

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Celelalte tentacule artistice ale caracaTIFFei

Pe lângă latura cinematografică, ultra-dezvoltată, festivalul m-a bombardat cu activităţi extra-curriculare, un carusel ameţitor de teatru, muzică, expoziţii şi alte evenimente căruia nu-i reproşam alergătura, cât îmi reproşam mie lipsa suflului. Abia coborâtă din tren, vineri seară m-am înfiinţat în primul rând în subsolul Boiler Club-ului, pentru DJ Set-ul trupei britanice dub/tehno/hip-hop/electro (asta fără să intru în nuanţe punctuale) Dub Pistols. Membrii trupei britanice Nedry, tot londonezi şi tot AlternaTIFFi, s-au suit pe scena Boiler joi noaptea, după concertul electro-românilor Discoballs.

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Despre Ich Clown, piesa regizată de Vera Ion, am mai vorbit pe blog, dar incursiunea mea în programul teatral al TIFF-ului nu s-a oprit acolo – am învăţat rapid că festivalul evoluează în salturi, de la magnific în sus. Experimentalul Autobahn, scris de Neil LaBute, este o piesă-Matrioşka cuprinzând trei mini-scenete care s-au jucat fiecare în câte o… maşină! Cuplul protagonist stătea în faţă, iar noi, cei 2-3 spectatori de pe bancheta din spate, ne lăsam conduşi de ei prin Cluj şi îi ascultam. Ascultam fermecaţi, mici şi cu jind, insesizabili ca o muscă pe perete, încercând să nu străpungem convenţia celui de-al patrulea zid. Intensitatea situaţiilor creştea de la o maşină la alta; intensitatea experienţei per total nu poate fi redată decât în cuvinte fatalmente reductoare – a fost ca şi cum… – şi o preţuiesc prea mult ca să v-o falsific. Amintiţi-vă totuşi cum ascultaţi la uşi când eraţi mici o conversaţie adultă prinsă de la jumătate, şi ciuleaţi urechile ca să înhăţaţi cuvintele, şi-apoi indiciile trebuiau puse cap la cap pentru ideea de ansamblu – iată jocul propus de regizoarea Mihaela Sîrbu.

De ce îşi critică românul artiştii şi cât mai ţine Noul Val

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Despre cum se „compromite” artistul pentru bani:

Ioana Blaj: „Dorinţa fiecărui actor e să joace în filme şi să facă teatru, asta în principal. Asta nu înseamnă că celelalte proiecte, mai mici, de genul campaniei Vodafone nu au valoare. […] Aspectul financiar completează unele nevoi, şi e normal să ne dorim mai mult teatru şi film. Şi NU telenovele. […] Nu pot fi puse pe acelaşi plan, spoturile şi telenovelele.”

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Paul Ipate: „De fapt, singura sursă de venit a unui actor este ori filmul ori un spot publicitar, şi n-are sens acum să ne dăm după deget cu chestia asta. […] Mie telenovela mi se pare că e o simplă perdea că facem artă. […] Eu deocamdată rămân la dorinţă, aş vrea să rămân să fac artă – încerc, cel puţin. Au fost nenumărate situaţii când chiar n-aveam niciun ban şi aveam propuneri să joc, şi am refuzat. […] Telenovela e doar un paravan, după părerea mea.”

Dragoş Bucur: „Eu am reuşit să nu joc în telenovele pentru că am făcut alte proiecţele, agenţia de casting, un bar, acum e şcoala de actorie… Nu mă îmbogăţesc din ele, dar îmi permit să refuz lucruri care nu sunt conforme cu idealul meu în actorie. Dar, altfel, n-ai cum. Nu mai vorbesc dacă ai copil. Ok, îţi urmezi visul, vrei să fii cel mai mare actor din România, dar trebuie să duci copilul la grădiniţă: ce faci?

TIFFocus pe filme şi arte conexe, festival la Cluj de nota zece

Despre rolul din Naşa: unu la mână, filmasem cu Jesús del Cerro, am încredere în el şi mă înţeleg foarte bine cu el pe platou, şi, doi la mână, am fost plătit foarte bine. Da, şi eu trăiesc din actorie! Mai fac mici chestii care-mi asigură perioadele de pauză, dar 80% din banii pe care-i câştig sunt din actorie. Uneori, accepţi proiecte în care nu crezi atât de mult, dacă ai „cârlige” – un regizor bun, un scenariu bun, un partener bun… […] şi mai e ceva: orice piaţă ar trebui să-ţi ofere mai multe lucruri. Nu poţi să mănânci caviar în fiecare zi.”

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0