Totul va fi bine în San Candido
Într-un căuş al Dolomiţilor, San Candido (Innichen, pe numele german) se deschide către Alpii Tirolezi cu o arteră pietonală care se dilată la capăt pentru a cuprinde principalul nucleu istoric, degajând zona centrală de prezenţa sufocantă a automobilelor. Ca destinaţie turistică, San Candido absoarbe şuvoaie de vizitatori iarna şi vara, deshidratându-se şi contractându-se în timpul mahmurelii extra-sezonale – primăvara şi toamna – până la circa 3 000 de locuitori. Zona pietonală, proiectată în 1999 de Alles Wird Gut şi finalizată în 2003, adresează ritmul ciclic al oraşului prin prevederi pentru adaptarea la diverse volume de utilizatori, astfel încât spaţiul rămâne bine dimensionat şi proporţionat în raport cu evenimentele de pe parcursul anului.
Prin suprimarea traficului într-o porţiune considerabilă din centrul istoric, San Candido se înscrie într-o tendinţă din ce în ce mai populară de la mijlocul secolului trecut încoace. Începând cu Lijnbaan în Rotterdam (1953) şi Strøget în Copenhaga (1962), pietonalizarea zonelor centrale a devenit epidemică şi s-a răspândit pe toate continentele, contaminând oraşe mici şi mari cu virusul libertăţii de mişcare, de socializare şi cu aspiraţii către deriva flaneuristă. Nu toate pietonalele sunt egale, însă. Unele sunt interpretate strict ca instrumente economice, dat fiind că accesul şi fluxurile nestingherite de pietoni sunt vitale pentru consum şi turism. Cu puţină consideraţie pentru activităţile non consumiste, astfel de intervenţii sfârşesc prin a transforma centrul istoric într-un mall în aer liber şi prin gentrificarea zonelor adiacente. Repetarea acestei „soluţii de succes” riscă să creeze un peisaj ubicuu, generic, punctat de aceleaşi branduri internaţionale, pub-uri irlandeze şi restaurante de sushi, într-o succesiune cvasi-identică de-a lungul şi de-a latul celor şase continente. Abordările mai sensibile, pe de altă parte, iau în calcul nevoile comunităţii locale şi potenţialul de a-i pune în valoare instituţiile culturale, producţia autohtonă dimpreună cu stilul de viaţă şi istoria locului. Scopul lor urmăreşte crearea unor centre identitare adresate atât turiştilor, cât şi localnicilor, atât consumatorilor, cât şi frugalilor în căutare de experienţe personale.
Cu localităţi ca Veneţia şi Cinque Terre, dedicate în întregime pietonilor, Italia este un nume invocat frecvent în promovarea beneficiilor datorate eliminării traficului auto. Paradoxal, tocmai aceste exemple infirmă capacitatea de a folosi spaţiile pietonale în favoarea locuitorilor, atunci când turismul e îmbrăţişat fără reticenţă ca sursă majoră de venit. San Candido propune o abordare mai modestă, dar robustă şi pragmatică. În loc să considere zona pietonală un vad neted în care şuvoaiele de turişti se pot revărsa nestăvilite, autorii proiectului au propus un spaţiu stratificat, programat cu grijă, care se impune atenţiei prin detalii funcţionale, gospodăreşti. Un design care interpune în permanenţă prezenţa unor elemente practice între pieton şi vitrine – sau peisaj – îi aminteşte acestuia că se află într-un spaţiu civic şi, dacă este cazul, că e un oaspete.
Arhitecţii austrieci de la Alles Wird Gut (Totul va fi bine) au o sensibilitate aparte pentru crearea de trasee pietonale care navighează cu prudenţă teritorii încărcate de semnificaţii şi valenţe culturale. Numeroase proiecte din portofoliul lor demonstrează capacitatea de a insera parcursuri în care vizitatorul se poate regăsi, dar conştientizează în acelaşi timp distanţa dintre sine şi mediul în care se află, diferenţa între experienţa sa temporară şi efortul de a conserva permanenţa unui loc. Folosind rampe şi planuri paralele detaşate de sol şi de peisaj, precum şi o cartare programatică atentă, aceştia propun, în locul unei imersiuni totale şi fără obstacole, o experienţă cerebrală în care privitorul este invitat să se oprească şi să aprecieze detaliile. Astfel, spaţiul pietonal din San Candido este configurat ca o succesiune de camere, galerii şi săli urbane cu destinaţii diferite, fiecare exploatând o perspectivă anume asupra oraşului, ca o succesiune de nişe expoziţionale. Proiectul este organizat pe 5 layere: o bază, sau amprenta întregii intervenţii; o structură morfologică; o serie de platforme; un nivel „reactiv”, care adresează nevoia de adaptabilitate la fluctuaţiile sezoniere, şi un layer de vegetaţie.
La nivel morfologic, proiectul este compus dintr-o axă care ghidează fluxurile de pietoni către catedrală şi piaţa centrală, unde se ramifică într-o serie de spaţii capilare şi alveolare pentru a cuprinde o bună parte din nucleul central. O serie de platforme marchează trecerea de la o zonă la alta, prin diferenţe de nivel şi „praguri”. Nivelul „reactiv” este configurat cu ajutorul unor elemente volumetrice uşoare şi al texturilor care pot fi reorganizate în funcţie de necesităţi. Astfel, în afara sezonului, deck-urile de lemn sunt înlocuite cu jardiniere; platformele şi anumite zone din pavaj sunt parţial inundate pentru a le transforma în mici oglinzi de apă geometrice; întregul spaţiu se micşorează şi îşi schimbă forma cu ajutorul unui mozaic de elemente peisagere efemere. În felul acesta se evită unul dintre principalele neajunsuri ale spaţiilor publice în micile oraşe: supradimensionarea.
Designul contemporan se îmbină în mod echilibrat cu materialele de provenienţă locală şi tehnicile tradiţionale. Deşi utilizează un limbaj modern explicit, pietonalul dă sentimentul reîntoarcerii la un episod anterior în istoria oraşului, într-o lume mai simplă, mai clară. Subliniind trăsăturile caracteristice ale peisajului urban, înlăturând traficul şi ranforsând prezenţa Alpilor prin exploatarea unghiurilor vizuale favorabile şi prin reflexii în oglinzile de apă, pietonalul redă sufletul şi pacea acestei mici aşezări, reasigurând-o… că totul va fi bine.