ULTIMA TONĂ DE HUILĂ. „ULTIMUL TREN” CĂTRE EUROPA?

[mp_row]

[mp_span col=”2″]

[mp_text]

Text: & Foto:
Ilinca Păun Constantinescu,
Dragoș Dascălu

[/mp_text]

[/mp_span]

[mp_span col=”10″]

La o foarte recentă conferință internațională pe tema patrimoniului industrial și a construcției identității regionale s-a pus în discuție problema de fond a acestei moșteniri fragile și instabile, a moralității și autenticității narativelor pe care le poartă cu sine aceste structuri. Sunt vectori ai tristeții și nostalgiei, ca în zona comunității asturiene, sau povești optimiste, ale unei puteri dominante, a centrului Europei, precum în bazinul Ruhr? Care este etica deplasării unei industrii active către o carcasă ce conține o strălucire voit estetică și idealizată a patrimoniului industrial?

Rolul acestuia este de a deveni o arhivă pentru cercetători, o sursă de divertisment, un catalizator artistic, un spațiu al recreării unor experiențe? Și, în acest sens, care este diferența de nuanță între „Industriekultur” și „patrimoniu industrial”? Însă, alături de aceste preocupări ale unei „prime lumi” vestice, în care industria de cărbune a început să decadă încă de la sfârșirul anilor 1950, cea metalurgică în anii 1970, iar interesul pentru aceste valori contorizează și el câteva decade, stau cazurile mult mai „primitive”, aleatorii și firave ale Europei de Est, decăzute simultan în lumea post-comunistă. Decalajul de peste trezeci de ani al unui fenomen nu se traduce numai printr-o gândire imatură și crudă în privința acestui domeniu; suprapunerile între aceasta, un context cultural mărginit, unul politic depravat și conotațiile conflictuale (tip nostalgie-eșec, mândrie-rușine) ale acestor structuri creează un teren extrem de mâlos și o ambiguitate de fond pentru percepția și tratarea patrimoniului industrial.   În 1956 Marea Britanie începea conservarea sitului de unde a pornit Revoluția Industrială.

În același timp, în  România se “construia socialismul” iar siturile industriale care fie existau deja încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, sau care tocmai vedeau lumina zilei, urmau să cunoască o dezvoltare explozivă, uneori disproporționată față de necesități  sau capacitate de producție. Aceste situri sunt o oglindă a evoluției istorice și politice din România. În Transilvania, ele au cunoscut o primă etapă capitalistă în perioada Imperiului Austro-Ungar și perioada Regatului Român, fiecare cu industriașii săi, apoi au urmat etapele postbelice, de la controlul sovietic al organizațiilor de tip „Sovrom”, la perioada de „independență”, hiperidustrializare, până la Revoluție și mai departe (incluzând perioada tulbure a Mineriadelor). Dezindustrializarea rapidă și continuă „top-down” din ultimul sfert de veac lasă în urma sa, în afara problemelor economice și sociale, o cantitate importantă de clădiri vacante, cu o încărcătură patrimonială complexă și uneori greu de digerat. Indiferența de astăzi față de aceste mostre arheologice ne arată greutatea de a înțelege și a ne împăca cu istoria recentă, sau poate doar simpla ignoranță, care este însă, din păcate,o oglindăa fiecăruia dintre noi.

România nu se poate lăuda cu multe situri industriale valoroase sau bine conservate. De aceea, este cu atât mai grav să vedem că moștenirea epocii industriale, element comun cu acea Europă spre care tindem, este ignorată sau, mai rău, ștearsă în numele resursei de teren, a fierului vechi („magneții”) sau a speculei imobiliare. De altfel, după cum s-a arătat la aceeași conferință menționată mai sus, în majoritatea țărilor vecine, în ciuda unor exemple de bune practici, patrimoniul industrial rămâne departe de a fi considerat o prioritate pentru majoritatea locuitorilor şi administrațiilor publice. Pe de altă parte, asemenea situri și contexte pot constitui fundalul unor manifestări veritabile din interior, artistice sau sociale, măsuri ale unei noi identități în cosntrucție.   Revenind la cazul românesc, Exploatarea Minieră Petrila (E.M. Petrila), din Valea Jiului, este unul dintre aceste situri remarcabile, deoarece, aici, față de alte situații (Fabrica de Bere din Turda, Uzinele „Remarul 16 Februarie” din Cluj sau Fabrica de Țigarete din Iași), avem de-a face cu o veritabilă lecție de arheologie industrială:la Petrila se păstrează urme din fiecare etapă de evoluție a exploatărilor miniere, de la galeriile orizontale de secol XIX la puțul cu schip, imagine emblematică a mineritului modern și simbol al oricărui oraș minier.

La Petrila este consemnat și primul perimetru minier din Valea Jiului: 1858, la 30 decembrie: Concesiunea Maximilian. Însă în ciuda demersurilor de clasare ca monument istoric, din cauza lipsei de viziune a autorităților locale și centrale, dar și a intereselor economice ascunse, acest sit industrial este pe cale de dispariție.   Cu o zi înainte de Ziua Morților („Luminația”), pe 31 octombrie 2015, s-a opritactivitatea de extracție de huilă de la Mina Petrila, urmând ca până la finele lui 2016, toate clădirile din incinta E.M. Petrila să fie demolate conform unui proiect finanțat de Banca Mondială, fierul obținut să fie valorificat, iar suprafața lor acoperită cu un strat de vegetație („loc cu verdeață din care va dispărea întristarea și durerea”). Este o soartă la care sunt condamnate toate minele din Valea Jiului, unele mai devreme decât altele. Lipsa de viziune privind viitorul Văii Jiului și al Petrilei din partea autorităților centrale și locale și a societăților exploatatoare de cărbune va duce la ștergerea istoriei și identității locale, va conduce la sentimentul de deznădejde, lipsă de putere și dezrădăcinare a locuitorilor din zonă și va contribui definitiv la depopularea și declinul economic și mai accentuat al Văii.

În lipsa oricăror preocupări „de sus” legate de o posibilă reutilizare a patrimoniului industrial, s-a conturat o inițiativă locală, care a antrenat un grup de arhitecți. În 2012, Societatea Culturală „Condiția Română”, împreună cu Asociația Plusminus, Asociația Studenților și Doctoranzilor Români în Franța, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură Cluj și Asociația de Arheologie Industrială, cu fonduri mici și sprijiniți tot de organizații profesionale (Ordinul Arhitecților din România, Uniunea Arhitecților din România), sau de institute străine, (Ambasada Republicii Federale Germania, București, Ambasada Franței), a inițiat o serie de demersuri care să ofere o alternativă demolării, angrenând comunitatea și instituțiile locale, precum și studenți arhitecți de la toate facultățile de arhitectură din țară și arhitecți din România, Franța și Germania. Ipoteza de la care a pornit demersul a fost aceea că patrimoniul industrial poate fi o sursă pentru regenerarea unui oraș cu mari probleme sociale și economice.   Proiectul este în primul rând o cercetare. O cercetare multidisciplinară care a adunat în cei patru ani de derulare specialiști în arhitectură, patrimoniu industrial, economiști, sociologi, antropologi, artiști, urbaniști, ingineri. În 2012 a avut loc prima deplasare pe teren cu scopul declarat de a culege date și de a face o analiză a situației la fața locului, pentru a putea contura tema atelierelor ulterioare. Au participat aproape 40 de studenți (arhitectură, peisagistică, urbanism, ecologie) care și-au concentrat atenția pe relația minei cu câteva teme specifice (propria istorie, orașul, spațiul public, locuitorii Petrilei, locuirea). Rezultatul a fost un caiet de analiză, care a stat la baza demersurilor ulterioare. În 2013 a fost organizat un atelier româno-francez, care a oferit câteva soluții alternative la demolare posibile („Cinci scenarii pentru mina Petrila”).

Atelierul din 2013 a reprezentat și momentul în care demersul a devenit o cercetare bazată pe acțiune:ele cinci scenarii rezultate au fost compilate sub forma unui studiu de prefezabilitate, „Păstrarea, punerea în securitate și conversia funcțională a structurilor cu valoarea patrimonială și de interes economic din incinta E.M. Petrila”, votat în unanimitate de Consiliul Local Petrila. Cercetarea istorică a pus bazele unui alt demers esențial, cel de clasare ca monument istoric a unor obiective valoroase, alese în urma studiului colaborativ cu Asociația de Arheologie Industrială din România. În iulie 2013, cercetarea a continuat în teren cu sprijinul UAUIM, fiind realizat releveul clădirilor semnificative din perimetrul minier,remarcabile pentru fiecare etapă a dezvoltării ansamblului minier, de la deschiderea exploatării pana in zilele noastre, trecând prin toate etapele tehnologice (Puțul Deak, Atelierele Mecanice, Cladirea Compresoarelor și Termocentrala cu Coșul de Fum, Puțul cu Schip, Puțul Centru- Turnul și Hala). Împreună cu studiul istoric realizat în 2013 și 2014, efortul unei echipe a putut fi concretizat în dosarul de clasare, avizat favorabil de Comisia Națională a Monumentelor în aprilie 2015.   În anul 2014, pentru a demonstra o parte aplicată, dincolo de cea de cercetare, prea aridă pentru public, proiectul și-a lărgit orizontul de cercetare printr-o intervenție participativă. Timp de cinci zile și jumătate, o echipă de 15 arhitecți români și germani, un inginer s-a unit cu cu voluntari entuziaști din Petrila, precum și cu mineri, electricieni și dulgheri ai E.M. Petrila și au modificat prin gesturi minime exteriorul și interiorul fostei stații de pompe.

Centrul POMPAdou a devenit pe de o parte o mostră a posibilității de conversie a structurilor industriale din Petrila, dar și un nou subiect de cercetare. Modul în care această clădire este utilizată oferă date reale despre potențialul acestor structuri, dar și despre necesitatea păstrării lor. În 2015 în acest spațiu s-au desfășurat: prima ediție a „Festivalului național de teatru subteran”, evenimentele din cadrul Zilelor Patrimoniului Industrial adresate tuturor categoriilor de vârstă. Aflat în proprietatea Primăriei, există dorința (din partea comunității) ca Centrul POMPAdou să intre în administrarea Clubului Copiilor din Petrila. Însă deocamdată, acest mic centru cultural este doar tolerat, nu și cu adevărat susținut.   Pe de altă parte, odată cu închiderea minei, această fază de cercetare își atingepunctul final. Continuarea proiectului ar însemna trecerea către faza de testare și aplicare a ideilor și propunerilor, cu sprijinul autorităților locale și prin participarea locuitorilor. Dar, dincolo de conflictul cu inerția birocratică a proiectului de demolare și cu autoritățile locale și centrale dezinteresate, la Petrila, transformarea patrimoniului industrial în sursă de regenerare urbană trebuie să ia în calcul o întreagă serie de conflicte inerente acestuia care fac ca relația indivizilor cu clădirile valoroase ale minei să fie tensionată și pe alocuri contradictorie. Fără înțelegerea acestor conflicte și abordarea lor într-o formă sau alta, orice demers ulterior va fi supus eșecului.   Un conflict este legat de reprezentarea socială a industriei și a clădirilor industriale (o situație generalizabilă pentru întreg contextul românesc). Politica de industrializare forțată, masivă, din timpul regimului comunist a adus schimbări radicale ale orașelor într-un timp foarte scurt. În plus, orașele au crescut exponențial ca populație, cu indivizi sau familii aduse din toate părțile țării prin politica de repartizare centralizată.

În Valea Jiului, în anii 1980 trenurile aduceau zilnic câteva sute sau chiar mii de indivizi care intrau a doua zi în mină și rămâneau în Vale pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, astfel că populația „adusă” ajunsese chiar să o depășească pe cea locală. Clădirile industriale sunt văzute astfel ca inseparabile de componenta ideologică ce a stat la bază (sunt „case comuniste”), sunt vinovate de aducerea „străinului” printre băștinași (iar, în Valea Jiului, conflictul între momârlani și „barabe”, amplu documentat, este încă foarte pregnant și produce efecte), sunt vinovate de distrugerea naturii și modificarea radicală a peisajului, au contribuit la depopularea și distrugerea satului românesc, etc. Pe de altă parte, aceleași clădiri sunt cele care au oferit locuri de muncă, un nivel de trai decent și în care mulți și-au petrecut ani buni din viață.   În cazul Petrilei, este foarte important faptul că în mină au murit din cauza diverselor tipuri de accidente un număr foarte mare de oameni. Doar la ultimul accident, cel din 2008, au murit 12 oameni. În același timp, pentru o bună perioadă, minerii câștigau salarii peste media națională și aveau o serie întreagă de beneficii suplimentare. Astfel, mina, ca singură industrie din zonă era și încă este percepută ca unica și cea mai bună sursă de venit, în ciuda condițiilor grele. („Mina este Raiul și Iadul”, spunea un miner petrilean- reacție de altfel asemănătoare și conform unor anchete sociologice ce ilustrează alte cazuri). De aceea, dispariția acestor structuri este astfel echivalentă simbolic pentru mulți locuitori cu moartea economică a Văii Jiului, cu depopularea, cu uitarea celor care și-au pierdut viața acolo, dar și cu ruperea definitivă de comunism (un localnic zicea „ne-am chinuit 40 de ani să construim socialismul și acum vor să-l dărâme”).

Proiectul Humans of Petrila al regizorului Andrei Dăscălescu a surprins multe din aceste reprezentări conflictuale: „Am avut la mină colegi care au murit în același schimb cu mine. Am ajutat la transportarea cadavrelor. Chiar înainte de exploziile din 2008 vorbeam cu cineva că, în fiecare an, în luna noiembrie, înainte de sărbătoarea Sfintei Varvara (ocrotitoarea minerilor), mina își ia tributul în vieți omenești. Dar au fost și multe momente frumoase.” Acestea sunt doar câteva dintre conflictele legate de reprezentarea socială a acestor clădiri și asupra patrimoniului industrial. Se conturează astfel o relație foarte complicată între locuitori și patrimoniul industrial local. Clădirile sunt simboluri identitare, dar reprezentarea socială a lor nu este întotdeauna pozitivă. Stigma socială atașată structurilor industriale trebuie abordată, iar procesul deregenerare urbană trebuie să pornească tocmai de la acestea, pentru a putea fi asimilat.   Cazul deturnării stației de pompe și transformarea acesteia în Centrul POMPAdou a oferit însă o soluție posibilă. O veritabilă pată de culoare în contextul imediat al clădirilor înnegrite de praful de cărbune sau într-o stare avansată de degradare, Centrul POMPAdou a suspendat temporar aceste tensiuni. POMPAdou este o structură industrială, un spațiu cultural, amândouă sau niciuna, funcție de privitor. Memoria și identitatea spațiului industrial, atât de pregnante, vizibile, apăsătoare în cadrul unui muzeu de exemplu, sunt reinterpretate într-un ton relaxat. Sennett ar denumi o astfel de abordare o formă de diplomație prin arhitectură. Prin atmosfera mai degrabă amuzantă, deloc apăsătoare se creează o deschidere a indivizilor și o apropiere mai ușoară de un obiect față de care sentimentele sunt de multe ori contradictorii. Activările temporare, prin evenimente la scară redusă, dar de impact vizual, pot fi o soluție atât pentru testarea atitudinilor legate de respectivul sit industrial, cât și primul pas către aproprierea acestuia de către public.

Un alt conflict este dat de diferența între viziunile privind viitorul acestor clădiri în cadrul comunității. Dincolo de dorința evidentă a societății de închideri și a unei părți a administrației locale de a demola toate structurile (recent a fost semnat contractul de valorificare a fierului vechi în valoare de 720 000 lei), cei care doresc păstrarea lor au păreri diferite. De la expresia unui localnic, „ar trebui să o dărâme și să facă o fabrică” până la ideea unui muzeu al poeziei românești, paleta de dorințe exprimate este foarte variată. Problema este lipsa de înțelegere a unor factori de decizie. În timpul atelierelor și în studiul de fezabilitate s-a pus accentul pe necesitatea altor funcțiuni decât cea de muzeu, existând deja exemplul negativ al minei Aninoasa concepută ca muzeu prin programul de închideri, actualmente depozit de haine second-hand. Aceste funcțiuni vizau de la locuri de muncă în regim industrial la scară mai mică până la ateliere pentru micii producători locali care doresc să își dezvolte o afacere. Într-o formă sau alta, patrimoniul industrial, pentru a fi apropriat de locuitori, trebuie să răspundă tuturor acestor dorințe, pentru a se evita situația actuală în care toate deciziile sunt impuse petrilenilor, perpetuând o pasivitate devenită deja notorie.

Contradicțiile privind viitorul structurilor industriale valoaroase se manifestă însă și la o scară mai mare. Trebuie remarcată lipsa de consecvență a punctului de vedere al structurilor europene. Pe de o parte, Comisia Europeană consideră că patrimoniul industrial face parte din identitatea europeană împărtășită de fiecare stat-membru. Europa a fost leagănul industrializării și principalul punct de export al epocii industriale către celelalte colțuri ale lumii. De aceea, înțelegerea și aprecierea acestor mostre identitare trebuie să fie transmise noilor generații. Este motivul pentru care Comisia sprijină inițiativa „2015 – Anul Patrimoniul Industrial și Tehnic”. Dar aceeași Comisie Europeană a fost de acord cu proiectul de demolare propus de autoritățile centrale și de societatea de închideri. Ambele părți susțin că au sau pot avea sprijin din partea conducerii europene și, rabinic, ambele au dreptate. Pe de altă parte, tocmai faptul că există aceste conflicte (și multe altele de care nu vom vorbi aici), ne arată că aceste clădiri pot deveni o sursă de regenerare urbană. Din moment ce relația nu este una exclusiv de respingere, reinventarea acestor clădiri, atribuirea de noi semnificații care să ia în seamă toate dorințele locuitorilor printr-un proces, de ce nu, participativ, va contribui nu numai la păstrarea memoriei și identității locului, ci va contribui la oprirea fenomenului de depopulare și la combaterea sentimentului de deznădejde, de lipsă de speranță a locuitorilor.

În condițiile unor schimbări radicale ce vor urma în întreaga Vale a Jiului într-un timp foarte scurt (în 2018 vor fi închise toate minele de cărbune), deznădejdea, lipsa de speranță, frica de necunoscut, deja prezente, vor deveni de nesuportat. În acest context, păstrarea unor elemente familiare poate ajuta; mediul familiar protejează indivizii și îi face să tolereze mai ușor necunoscutul. Dar salvarea de la demolare a acestor clădiri are și rolul de a arăta că nu toate deciziile sunt luate de sus în jos, la nivel central și că părerea locuitorilor contează. Avantajul este astfel dublu: tolerarea viitorului cu necunoscutele sale și capacitarea comunității locale. În condițiile în care, față de disponibilizările din 1998, toți petrilenii încep să devină conștienți că nu îi va mai ajuta nimeni „de sus”, aceste două elemente pot fi vitale pentru viitorul localității. Astfel, clasarea ca monument istoric, păstrarea și conversia unor structuri industriale ale E.M. Petrila au nu doar rolul de păstrare a memoriei și identității culturale locale, ci pot contribui la combaterea sentimentului de deznădejde legat de schimbarea bruscă a bazei economiei locale, pot ajuta la rezolvarea contradicțiilor legate de acestea și pot fi baza tranziției către un alt tip de dezvoltare. Acest moment este o ocazie unică de reconciliere cu diferitele etape din istoria zbuciumată a acestui loc, dar și a acestor conflicte menționate mai sus, o oportunitate irepetabilă de accesare a unor fonduri și de raliere oficială la demersurile europene, un „ultim tren” către drumul de recâștigare a unei notorietăți; prin recunoașterea ca monumente istorice, acestor structuri li se atribuie o valoare ușor de înțeles și de promovat, pe care o bună parte a petrilenilor o simt și o exprimă, iar în timp, acestea pot deveni simboluri identitare cu o valență predominant pozitivă.

Pe de altă parte, deși identitatea poate fi construită local, cu greu poate fi perpetuată la nivel regional fără sprijin politic. Dificultatea în cazul acesta particular, discutată și în rândul specialiștilor la conferința asupra căreia revenim, este de a demonstra și menține în rândul politicienilor interesul și „fascinația” pentru această moștenire. Responsabilitatea pe care o purtăm este aceea de a oferi generațiilor de astăzi și de mânie cheia de a înțelege, de a respecta vechile generații. Cât despre dilemele enunțate la începutul articolului, privind balanța între ceea este atractiv și ce este autentic, până la urmă importă mai puțin dacă păstrarea acestei moșteniri se face prin mijloace autentice, prin intermediul artiștilor, sau printr-o redare a unei istorii a subiectivității. Esențială este consolidarea unei rețele pentru păstrarea patrimoniului tangibil și intangibil. Și, cel mai important, este că, în urma celor patru ani de cercetare, ipoteza de la care am pornit la Petrila se confirmă: patrimoniul industrial este sursa regenerării urbane.

[/mp_span]

[/mp_row]