fbpx

Un hotel difuz: Sextantio. Le grote della Civita

„Matera este singurul loc din lume unde localnicii pot spune că trăiesc în aceleaşi case în care trăiau strămoşii lor acum 9 000 de ani”, informează ghidul Fodor cu privire la oraşul din sudul regiunii Basilicata, Italia. O privire de-a lungul canionului stâncos, dantelat cu grote şi construcţii primitive, confirmă printr-o privelişte stupefiantă continuitatea prezenţei umane din Paleolitic până în prezent, în adăposturi scobite în stratul de calcar din valea Gravinei. Ceea ce, pe de altă parte, nimeni nu bănuieşte privind intricata ţesătură cavernoasă a peisajului este faptul că, în pofida oricăror aşteptări, are în faţa ochilor un hotel de patru stele.

Text: Silvia Gugu
Foto: © Sextantio

Denumite sassi (pietrele) din Matera, grotele reprezintă cea mai vastă şi intactă aşezare troglodită din bazinul mediteraneean, perfect adaptată la relieful şi ecosistemul sitului. În timp ce primele straturi demonstrează prezenţa unor sate stabilite permanent în zonă după ultima epocă de gheaţă, sistemul de cisterne, morminte şi locuinţele îngropate datează din perioada bronzului, când uneltele de metal au simplificat şi mai mult eforturile de a scobi în piatră. Ulterior, colonizarea greacă a introdus tehnologii şi metode de organizare politică evoluate, conducând la formarea unor oraşe în toată puterea cuvântului. De-a lungul timpului, aşezarea a fost caracterizată de locuinţe formate din grote subterane, închise către exterior cu blocuri de piatră excavate – care ulterior au evoluat către încăperi boltite la suprafaţă. Locuinţele sunt organizate în grupuri în jurul unor curţi cu dotări comune şi se suprapun în terase, astfel încât acoperişul celor de jos reprezintă strada celor de deasupra. În inima comunităţii se află centrul fortificat al oraşului, care include catedrala.
Marcată multă vreme de o sărăcie absolută, până în anii ‘50 ai secolului trecut zona adăpostea familii care trăiau cu până la 20 de membri într-o grotă, dimpreună cu porci şi păsări, fără apă sau electricitate. În 1945, când medicul, scriitorul şi pictorul Carlo Levi
publică „Cristos s-a oprit la Eboli”, descrierea cutremurătoare a condiţiilor marcate de boală şi promiscuitate ale locuitorilor din sassi a determinat guvernul italian să mute o parte din ei în locuinţe sociale în partea nouă a oraşului. Grotele au continuat însă să fie bântuite de sărăcie, prostituţie şi droguri decenii la rând. Peisajul emoţionant şi fizionomiile locuitorii săi desfiguraţi de greutăţi au atras atenţia în repetate rânduri, regăsindu-se în portretele lui Henri Cartier Bresson (1950), în filmul clasic al lui Pier Paolo Pasolini „Evanghelia după Matei” (1964) şi mai recent în „Patimile” lui Mel Gibson (2004).
În 1993, „sassi şi parcul bisericilor rupestre” au fost incluse în patrimoniul UNESCO, stimulând iniţiativele turistice. Ţara cu cele mai multe obiective în patrimoniul universal şi cu o structură centralizată, cu o considerabilă inerţie în finanţarea conservării, Italia s-a văzut nevoită să inoveze constant modelele de administraţie a fabuloasei sale zestre naturale şi antropice. Una dintre problemele inerente patrimoniului o constituie concilierea logisticii turistice cu conservarea integrităţii peisajelor rurale şi naturale, uşor alterabile prin intervenţii construite. O soluţie inteligentă – care ar putea salva şi în România nenumărate sate semi-abandonate (Lindenfeld?) – este hotelul difuz, constituit dintr-o serie de camere cu condiţii uniforme, distribuite în casele sau acareturile deja existente. Spre deosebire de statul în gazdă, hotelul difuz prezintă caracteristici omogene ale tuturor unităţilor de cazare şi facilităţi comune: recepţie, parcare etc., reuşind să atingă, în conjuncţie cu un management profesionist, standardele unui Sheraton sau Hilton, fără a introduce o construcţie modernă în peisajul protejat. Astfel, hotelul difuz este o structură managerială invizibilă, care permite inserţia unor servicii chiar şi de patru-cinci stele în cele mai umile colţuri de lume, aducând un venit mai mare comunităţii decât ocazionala gazdă fără experienţă sau antreprenorul care-şi fură singur căciula pe termen lung mutilând destinaţia printr-o structură inadecvată. Având însă în vedere natura corporată a formulei, care eludează contactul ingenuu dintre vizitator şi localnic presupus de cazarea în gazdă, hotelul difuz este introdus de preferinţă în aşezările sau zonele depopulate.
Grotele abandonate din Matera erau prin urmare candidate ideale pentru acest model, cu condiţia ca cineva să fi avut voinţa şi resursele pentru un triplu salt al imaginaţiei. Daniele Kihlgren, un personaj pitoresc, antreprenor şi filantrop italiano-suedez care, după multe căutări, şi-a găsit vocaţia în conservarea patrimoniului rural din sudul Italiei, realizase deja un proiect similar la Santo Stefano, în Abruzzo. Orientându-se către zona cea mai veche a aşezării, Le Grote della Civita, cu vederi spectaculoase către valea stâncoasă a Gravinei, Kihlgren a selectat 18 grote pe trei niveluri diferite, conectate prin trepte şi terase, pentru proiectul Sextantio: un hotel difuz de patru stele.
Cu răbdare şi meticulozitate, fiecare piatră din sassi a fost ridicată pentru a instala sisteme de încălzire, corpuri de iluminat invizibile, apă curentă; apoi au fost puse la loc, una câte una, aşa cum erau, cu denivelările şi depunerile de calcar dintotdeauna, cu suprafaţa dantelată de cochilii şi insecte fosilizate din neolitic încoace. Eventualele straturi de tencuială adăugate în secolul 20 au fost curăţate. Materialele şi tehnicile folosite sunt fără excepţie tradiţionale şi locale, re-articulate într-un limbaj minimalist-poverist: de la mobilierul construit din bucăţi de lemn recuperate din sat, la pânzeturile de in ţesute de mână, adunate din lăzile de zestre ale localnicilor. Excepţie o fac căzile coajă de ou – designul lui Phillippe Starck – şi unele lavabouri, în camerele în care Kihlgren n-a reuşit să instaleze vreo troacă veche de secole adunată de prin fermele învecinate. Obiectele sunt curate cu precizie pentru a reda aerul pauper al fostelor locuinţe, eliminând cu obstinaţie decoraţia şi elementele superflue, precum şi mini frigiderele, barurile, televizoarele şi internetul. Taburetele folosite la mulsul vacilor, scaunele simple cu spătar de lemn şi ceaunele de fontă alcătuiesc marea parte a mobilierului. Paturile din fier forjat, construite de meşteşugarii locului, sunt înalte, întocmai ca pe vremuri, când serveau la adăpostitul alimentelor dedesubtul saltelei, pentru a le feri din calea orătăniilor şi patrupedelor. Uşile şi obloanele au fost recuperate din sat; geamuri nu sunt şi puţina lumină care pătrunde în chilii e suplimentată cu precădere de lumânări, deşi ceva surse electrice ascunse există, operabile prin telecomandă.
Cu micul dejun servit într-una din bisericile rupestre din vecinătate, dincolo de intrările grotelor nu se interpune nimic între vizitatori şi peisajul sălbatic al canionului. Nu există piscine, valeţi sau parasolare; excursiile în împrejurimi pot fi acompaniate eventual de un ghid şi un măgar, cărând un coş cu merinde. Cu toate acestea, vizitatorii plătesc bani grei pentru o noapte de experienţă a sărăciei în sassi şi îi ridică osanale în recenziile de pe web; dovadă că, pe undeva, aspiraţia către simplitate nu ne-a părăsit întru totul. Nu pe toţi, cel puţin.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0